Ce s-a intâmplat cu literatura română sub comunism? Iată o unfinished business care va continua să reprezinte, in următoarele decenii, una dintre cele mai importante mize ale istoriei noastre literare. Dar care, până una-alta, iși consumă deocamdată ecourile deja canonicei „bătălii canonice” intre generația ’60 și generația ’80.
Astfel, argumentele-standard ale șaizecismului se găsesc mai cu seamă in „Literatura română sub comunism. Proza” a lui Eugen Negrici: cu toate „jumătățile de adevăr” (și, fatalmente, cu toate „jumătățile de minciună”) pe care le-au propagat in vremea defunctului regim, scriitorii români atrași de morbidul și obsedantul deceniu șase au incercat măcar să dea o replică ideologică sistemului; ceea ce nu s-ar putea spune și despre postmodernii noștri, care, deturnând reflecția istorică și morală către un simplu joc al scriiturii, s-ar face vinovați de o așa-zisă „nocivitate involuntară”.
Replica cel mai bine articulată a optzecismului postmodern a dat-o Carmen Mușat in „Strategiile subversiunii”*, volum apărut in 2002 (anul in care a fost publicată și sinteza lui Negrici) și reeditat de curând la Cartea Românească. Numai că, deși autoarei ii displace in mod vădit limbajul esopic al prozei șaizeciste, cartea nu-i un alt manifest postmodern, după cum nu e nici o nouă monografie a curentului in varianta sa autohtonă: tipul de abordare exersat de către Carmen Mușat ține mai degrabă de ceea ce inginerii numesc „analiză de sistem”. Adică, in cazul de față, o expertiză care, asociind generalizările temerare cu incursiunile pe teren, incearcă să determine modul in care filtrul pervers al ideologiei comuniste a alterat funcția discursului literar; ori, dimpotrivă, tacticile prin care literatura a reușit să bată ideologia cu propriile sale arme.
De altfel, ceea ce distinge – și, in multe privințe, surclasează – „Strategiile subversiunii” in raport cu celelalte abordări ale prozei optzeciste este importanța sporită acordată atât dimensiunii (implicit) politice a postmodernismului, cât și contextului instituțional al României totalitare. Deși Carmen Mușat pare să accepte fără rezerve caracterizarea postmodernismului românesc ca „postmodernism fără postmodernitate” (Mircea Martin), autoarea cărții completează această definiție cu o premisă extrem de fertilă: „Societatea totalitară de tip comunist și societatea postindustrială au s…t un singur punct comun, la care ajung, desigur, pe căi total diferite: alienarea și dezumanizarea individului, erodarea identității individuale și colective, deopotrivă, suspendarea realității și inlocuirea ei cu o rețea de imagini contrafăcute, de «simulacre» ideologice a căror unică menire era aceea de cosmetizare a unui organism muribund” (p. 23).
Firește, Carmen Mușat evită riscul suprapunerii abrupte a consumismului cu comunismul, opunând „realității de-realizate” pe care o propagă mass-media occidentală „criza de realitate” generată de totalitarismele est-europene (p. 243-244). Dar, chiar și așa, premisa amintită e suficient de puternică pentru a legitima cele două idei centrale ale cărții. Mai intâi, aceea că, departe de a constitui o manevră evazionistă, acțiunea postmodernilor noștri „este politică in măsura in care revolta estetică impotriva unor modele literare resimțite ca desuete sau chiar opresive (și pentru că fuseseră tolerate și canonizate in mod oficial) are consecințe (pe termen lung) și in plan politic” (p. 54). De acord, chiar dacă, in aceeași ordine de idei, m-a surprins faptul că autoarea „Strategiilor subversiuni”i – dar nu numai ea – a trecut cu vederea un fapt care mi se pare evident: cu toate poticnirile, exagerările și confuziile sale, postmodernismul românesc din deceniul nouă a constituit singurul curent literar autentic din perioada comunistă. In condițiile in care onirismul fusese asasinat in fașă, in care protocronismul era doar o fațadă a național-comunismului, iar grupările literare românești se defineau după niște criterii strict zonale (gen „Echinox” sau „Scoala de la Târgoviște”), dezbaterea in jurul postmodernismului a reprezentat cea mai importantă breșă in cadrul monopolului cultural totalitar. Si nu neapărat pentru că optzeciștii postmoderni au fost ținta injurăturilor „săptămânale” ale lui Eugen Barbu și ale acoliților săi; cât mai ales pentru că simpla aderență la un curent literar și ideologic – și incă la unul de extracție occidentală – era un indiciu al posibilității (dacă nu chiar al existenței) pluralismului opțiunilor.
Cealaltă provocare majoră pe care o lansează Carmen Mușat in cartea sa vizează tentativa de a soluționa paradoxul dintre „textualism” (ficționalitate, livresc etc.) și „realism” (biografism, autenticitate ș.a.m.d.) care ar subzista in miezul programului postmodernismului autohton. O astfel de operație alcătuiește substanța celui de-al treilea capitol al cărții („Realitate, ficțiune și realism in proza deceniilor ’70-’80″), cel mai consistent și mai original sub raport teoretic. Aici, autoarea demontează opoziția amintită insistând asupra precarității „realului”, „un construct social și literar deopotrivă”, in lumina căruia „realismul” apare ca „asumare conștientă și parodică a convenției și, in același timp, ca refuz al mimării inocenței și obstinată dezvăluire a mecanismului iluziei literare care stă la baza oricărei opere” (p. 235).
O atare echivalență e probată concludent (și oarecum in avans) in capitolul secund al volumului, unde Carmen Mușat ilustrează trăsăturile poeticii postmodernismului de la noi și de aiurea, referindu-se alternativ la principiile teoreticienilor și la funcționarea lor live. In schimb, mi se pare că autoarea rămâne datoare cu demonstrația unei afirmații extrem de dure: aceea că „romanul politic al obsedantului deceniu este, in fond, o nouă versiune a turnului de fildeș, cu atât mai inșelătoare, insă, cu cât intreținea iluzia implicării” (p. 274). S-ar putea să fie, nu zic, dar mă indoiesc că formula narativă cu pricina ar putea fi redusă fără rest la prezentarea unor activiști cu „probleme de conștiință”. Si, oricum, nu acesta mi se pare punctul slab al cărții, care ține de chiar accepțiunea termenului de „subversiune”: este el un concept ideologic (subversiune a unor dogme politice) sau doar unul literar (subversiune a unor norme de creație)? E adevărat că, intr-un sistem totalitar – mai exact, in România deceniului nouă –, orice text literar comportă inevitabil o alonjă politică, iar cele două sensuri ajung să se suprapună. Ce se intâmplă, insă, in postcomunism? La ce tip de sistem politic ar trebui să racordăm proza postmodernă din anii ’90? Si, in consecință, ce tip de „subversiune” vehiculează producția literară a epocii in cauză?
Asemenea intrebări nu sunt deloc deplasate, mai ales că, dintre cele opt studii de caz reunite in capitolul final al cărții, doar cinci – acelea despre Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Stefan Agopian, Mircea Nedelciu și Gheorghe Crăciun – se referă preponderent la scrieri apărute in vremea comunismului. Celelalte trei, care-i au in prim-plan pe Mircea Horia Simionescu, Mircea Cărtărescu și Daniel Vighi, focalizează volume apărute după 1989. Insă asta nu inseamnă că ele ar fi lipsite de interes. E drept, Carmen Mușat nu e un cititor care să se cufunde prin voluptățile operei, dar ea se afirmă și aici ca un bun cartograf la nivel „macro” al textului. Mai mult, cine-a zis despre autoarea „Strategiilor” că n-are umor n-are decât să citească secvența despre Mircea Cărtărescu, surprins in ipostaza de „autor care s…t nu poate ieși din pielea propriului personaj” (p. 343): o execuție la rece, de o ironie fină și cu atât mai savuroasă cu cât pare camuflată indărătul tipícului academicos.
Firește, aceste calități interpretative nu răspund la intrebările de mai sus. De altfel, s-ar putea ca răspunsul cel mai potrivit să fie mai degrabă acel „alt volum” pe care Carmen Mușat il anunță in „Cuvântul inainte” ce escortează reeditarea de față și care ar fi menit să urmărească avatarurile de „tranziție” ale curentului. Dar, dincolo de aceasta, „Strategiile subversiunii“ reprezintă un volum solid și convingător, o veritabilă „politică” a postmodernismului românesc, din păcate singura pe care o avem până acum.
*a Carmen Mușat, „Strategiile subversiunii. Incursiuni in proza postmodernă”, ediția a II-a, Editura Cartea Românească, București, 2008, 390 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST („Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și „Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).