Cel dintâi lucru care atrage atenția in ultimul volum al lui
Bogdan Crețu (Utopia negativă in literatura română*) este
reticența manifestă a autorului față de teoria literară. De pildă,
in Argument, tânărul critic afirmă că segmentul teoretic al
cărții – la origine o teză de doctorat – “nu a căpătat proporțiile
artificiale, nejustificate, obișnuite in astfel de lucrări”.
Și, intr-adevăr, Bogdan Crețu se grăbește să incheie după
numai 20 de pagini (celelalte zece din capitolul introductiv fiind,
de fapt, un comentariu la volumul Sclavii fericiți de Ovidiu
Hurduzeu) ceea ce el insuși consideră a fi doar un “incomod demers
teoretico-rezumativ”, pentru a lăsa altora “plăcerea și prilejul
enciclopedismului searbăd”. Nu o va face, totuși, fără a-și găsi
unele justificări, precum aceea că “a mai inventa roata, a mai
deschide făgașe noi pe un teren bătătorit de atâția remarcabili
gânditori, ca și cum ne-am afla pe teren virgin, ar reprezenta un
semn de neingăduită naivitate, pe care țin să o evit”. In
consecință – scrie Bogdan Crețu – “mă voi mulțumi, de astă dată, să
reproduc, din comoditate, câteva dintre ipotezele care mi s-au
părut cel mai bine susținute, comentându-le, mai mult sau mai puțin
timid, atunci când va fi cazul”.
Să ne oprim puțin aici. Atitudinea lui Bogdan Crețu nu e nouă.
Ea se intâlnește adesea printre reprezentanții ultimei generații de
critici, mai ales in rândurile cronicarilor. Și nu greu de ințeles
de ce: cronica literară e, inainte de toate, un discurs de
dimensiuni reduse, care se adresează – cel puțin in intenție –
publicului “larg”. E firesc ca, intr-un asemenea caz, limbajul și
obiectivele criticului să fie adecvate contextului. Dacă un
cronicar ar incerca să-și definească toate conceptele cu care
operează sau s-ar lansa de fiecare dată in divagații sofisticate,
atunci nici măcar n-ar mai apuca să comenteze cartea. Alta e, insă,
situația criticii de “construcție”. Aici, conceptele se cer
definite intr-un mod clar și precis, premisele și ipotezele trebuie
urmărite până la ultimele lor consecințe, iar coerența și rigoarea
metodei devin niște condiții nenegociabile ale actului critic. Și
asta nu pentru a face teorie de dragul teoriei; ci pentru că orice
cărămidă scoasă din zid poate să ducă in cele din urmă la
prăbușirea intregului eșafodaj interpretativ.
Or, asta e ceea ce nu ințelege Bogdan Crețu: că teoria nu e
nici o corvoadă, și cu atât mai puțin un moft al snobilor, ci un
instrument care, cu toate imperfecțiunile sale, ne poate ajuta să
ințelegem câte ceva din materia inepuizabilă a literaturii. Nimeni
nu i-ar fi pretins autorului să umple sute de pagini cu rezumate
inutile. Și nici măcar să reinventeze “roata” utopiei. Dacă Bogdan
Crețu ar fi realizat o asemenea “invenție” teoretică, atunci ea ar
fi fost brevetată, firește, pe numele său, insă exclusiv ca
bonus, și nu ca punct obligatoriu in agenda sa de lucru. In
fond, obiectul studiului de față il constituie utopia in literatura
română, nu utopia in abstracto. Și totuși, anumite alegeri
teoretice sunt și aici inevitabile. Insă ele nu trebuie făcute in
maniera reproductiv-rezumativă in care chiar autorul recunoaște că
a lucrat. Era necesar ca Bogdan Crețu să fi selectat, din
diversitatea teoriilor asupra utopiei, câteva trăsături relevante,
cu ajutorul cărora să-și construiască un model pe care să-l ruleze
apoi in analize. Originalitatea modelului nu e, repet, obligatorie;
existența lui – da.
Să privim, totuși, lucrurile mai de aproape. Bogdan Crețu
incepe prin a identifica – și aici sunt de acord cu el – trei
probleme principale pe care le ridică prezența utopiei in
literatură. In primul rând, e vorba de nivelul la care situăm
conceptul. Cu alte cuvinte, utopia este o lume ficțională sau un
gen literar? Bogdan Crețu inregistrează dilema, afirmând că
“există, pe de o parte, o perspectivă generoasă, largă a utopiei,
ca mod de a imagina lumea, ca metodă de gândire, și o alta,
care concepe reducționist utopia, ca un gen literar“; dar
evită să o soluționeze. Și totuși, alegerea mi se părea necesară
din două motive, care vizează atât selecția, cât și evaluarea
textelor. Dacă definim utopia ca gen sau specie literar(ă), atunci
va trebui să-i restrângem aria in funcție de niște parametri
“tehnici”. Or, pentru Bogdan Crețu, aceste frontiere “formale” par
irelevante. In categoria “utopiilor negative”, el include, in
primul rând, o gamă largă de romane, dar și un fragment de “epos
comic” (descrierea Raiului din Țiganiada), Cronica
fantastică a lui I. L. Caragiale, volumul cu tentă eseistică al
lui Ștefan Zeletin (Din Țara Măgarilor. Insemnări), câteva
piese de teatru semnate de Vasile Voiculescu și Matei Vișniec,
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, precum și un volum de
poeme (al Ruxandrei Novac). Asta ca să nu mai vorbim, firește, de
faptul că unele din textele amintite se așază pe niște frontiere la
care iși dau mâna mai multe genuri. Ce-i drept, Bogdan Crețu pare
să incline către o ințelegere ca utopiei ca lume ficțională:
“Utopia caută mai intâi să convingă, abia in plan secund să placă,
să seducă, iar acest al doilea etalon – estetic, retoric, narativ
etc. – nu are alt scop decât asigurarea succesului celui dintâi. In
orice caz, esențialul este ideatic, nu expresiv.” Altfel spus,
“ceea ce ține de litera(tu)ritate in utopie s-ar putea s?!,
n.m.t să nu fie decât simplu flirt cu cititorul, simplu mijloc,
retoric aproape, de a sădi mai bine mesajul in conștiința
publicului”.
Intr-adevăr, această perspectivă se regăsește in numeroase
pasaje din carte. De pildă, in subcapitolul despre Oana Orlea, unde
Bogdan Crețu afirmă că, “atunci când intenționăm să evaluăm
asemenea scrieri subversive, esteticul nu mai este un criteriu
dominant, ci el se amestecă cu alte ingrediente obligatorii, dintre
care cel etic, moral, nu este cel din urmă. De fapt, valoarea unor
astfel de construcții romanești nu mai reiese din strategiile
specifice ale discursului etic, care devin simple mijloace, ci din
tensiunea ivită din impunerea unui caz de acută incărcătură etică
s…t.” Ce păcat că Bogdan Crețu nu-și aduce aminte de aceste
cuvinte atunci când scrie despre Octavian Paler și Bujor
Nedelcovici, unde schimbă brusc macazul. Astfel, in Viața pe un
peron, criticul condamnă tocmai “plăcerea de a moraliza
incontinuu” și “incrâncenarea conștiinței”, căreia-i lipsește…
“grăuntele necesar de umor”. In schimb, Bujor Nedelcovici are parte
de un tratament și mai dur, de vreme ce el “nu este un disident
pur-sânge, de talia unor Paul Goma sau Dorin Tudoran, ci unul care
s-a mulțumit să dea in vileag o realitate (cunoscută, de fapt,
deja) prin intermediul unei parabole străvezii, abia acoperită de
transparente văluri”. Dar bine, nu acesta e motivul pentru care
Bogdan Crețu ii prețuiește pe Ion Eremia, pe I.D. Sârbu sau pe Oana
Orlea? Oare toți aceștia n-au recurs și ei tot la “parabole
străvezii”? Și oare nu eticul este criteriul după care – susține
autorul – ar trebui să judecăm antiutopiile in genere? Ca urmare a
faptului că Bogdan Crețu evită să disocieze intre cele două
accepțiuni ale “utopiei”, “eticul” și “esteticul” devin in cartea
sa două noțiuni care se substituie după un algoritm
misterios.
*) Bogdan Crețu, Utopia negativă in literatura română,
Editura Cartea Românească, București, 2008, 280 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).