Evreul care împărtășește, prin propria opțiune, soarta
legionarilor (cu și fără ghilimele) primește la Jilava botezul
creștin. Decizia lui, îndelung cântărită și amânată în anii de
libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului,
detaliată în Jurnalul fericirii*, este absolut senzațională:
“15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârșit. Botezul, hotărât
pentru ziua de cincisprezece, are loc așa cum stabilisem. Părintele
Mina alege momentul pe care-l socotește cel mai potrivit: la
întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupați, când
agitația e maximă. Trebuie să lucrăm repede și să acționăm
clandestin în văzul tuturor. Conspirația în plină zi a lui Wells.
Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu
unul nu voi ieși la plimbare. (Lucru ușor, deoarece m-a ros
bocancul și am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La
infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în
fiecare dimineață la raport. Doctorii Răileanu și Al-G. mă tratează
aplicându-mi pe «bubă» un ștergar muiat în apa viermănoasă din
ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă
duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.)
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică
aproape singur, căci mai sunt câțiva scutiți de plimbare pentru
felurite pricini. Pustiită de zarvă și forfotă, camera ia un aspect
și mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite își
găsesc sălașul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră față de
camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri
absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – și
mă pot liniști, reculege nițel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând
de câte doi balia, ciubărul, tineta și un «rezervor» cu apă,
părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura
căniță din cameră – e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și
respingătoare – și o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în
«rezervorul» purtat de el și de un alt deținut. (…)
Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe.
S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum
când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e
puțin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusință preoțească
unde iuțeala nu stânjenește dicția deslușită – părintele Mina
rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi
toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel
de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul șterge
toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh
rapid.
Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușurați – hoțul care nu-i
prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoții
greco-catolici: e lângă tinetă și balie (am coborât cu toții de la
cucurigu), și acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese
stabilit. Reînnoiesc făgăduința de a nu uita că am fost botezat sub
pecetea ecumenismului. Gata.” (pp. 167-169).
Nimic mai simplu, s-ar zice, parcurgând acest reportaj însuflețit
(scris ulterior, dar cu febrilitatea trăirilor de atunci) al
botezului cu apă viermănoasă și duh rapid. Chinuitoarele dileme din
viața civilă, încă dinainte de război, ezitările și oscilările lui
Steinhardt în căutarea unui transcendent nerevelat au dispărut
dintr-odată, lăsând loc unei hotărâri imperioase. Înainte de a
ajunge aici, eroul a traversat zone întinse ale îndoielii și a
depășit câteva praguri importante, într-o experiență inițiatică al
cărei sens ni se luminează. La primul prag, și cel mai dificil, a
fost ajutat de tatăl său, pensionarul amărât, mititelul gârbovit
care-l îndeamnă, cu gesturi de senator roman, să se ducă de
bunăvoie la închisoare, pe urmele prietenilor deja arestați. Când
anchetatorii, ce l-ar vrea cooperant și martor al acuzării, îi aduc
aminte de tatăl pe care (zic ei) l-ar nenoroci detenția fiului,
acesta le dezvăluie cu o mândrie brusc descoperită că tatăl însuși
l-a sfătuit să nu accepte trocul propus. Combinatoria tovarășilor
se gripează și ei sunt obligați să schimbe foaia.
Mândru de rezistența lui, dar tremurând de frică (Steinhardt nu se
prezintă niciodată în ipostaze eroice deși, în mod cert, le-a
întruchipat), scontatul martor al acuzării trece prin anchete
lungi, făcute cu indiscutabil profesionalism torționar și cu o
proporțională violență.
Pragul al doilea este aici. Să spună, cel anchetat, adevărul
adevărat și să-i nominalizeze pe cei alături de care a citit și a
comentat cărți “dușmănoase”, “mistico-legionare”… Să înfățișeze
faptele așa cum s-au petrecut? Sau, dimpotrivă, să se încăpățâneze
în ocolirea adevărului faptic, să nu recunoască, să mintă, pur și
simplu, pentru a nu-și denunța prietenii? “Vulpenia” mahalagiului
din Pantelimon, încăpățânarea legendară a țăranului român îi trimit
salvatoare semnale. În aceste condiții, cu securiști care vor, pe
baza mărturiei lui, să condamne întregul “lot”, soluția este
Minciuna. “Minciuna liniștită și pricepută”, “minciuna
binecuvântată, șoptită de Hristos”. Adevărul și-a schimbat semnul,
iar schema de utilizare trebuie modificată din mers. Valorile s-au
inversat. Cuvintele frumoase au fost expropriate de indivizi puși
în slujba unui Sistem perfect de control și teroare. Conținutul
acestor cuvinte, transformate în vorbe fără acoperire (adevăr,
dreptate, democrație, libertate, solidaritate, egalitate), ar
trebui apărat împotriva celor care le-au falsificat, le-au deturnat
sensul și le exploatează cum vor. Diavolului și vorbelor lui
mieroase, Steinhardt nu-i aruncă un Vade retro, Satana, din care
anchetatorii e puțin probabil să fi înțeles altceva decât Satana.
Dar când aceștia vor să-l aducă la chestiune, potențialul lor
colaborator bate câmpii cu grație. Va dobândi, prin urmare, un alt
statut: de complice, tăinuitor, acuzat. Își va pierde – și-a
pierdut deja – libertatea, dar nu și sufletul. Pe acesta a știut să
și-l ocrotească, trecând și de al doilea prag. Frica lui atât de
omenească începe să se risipească. Ce ar mai avea de pierdut,
pentru ce să mai tremure?
Pericolul ar fi, acum, cel al orgoliului întemeiat pe fapte bune,
dar modificând treptat compoziția umană a eroului. Înțelegând rapid
cât de mare e acest risc (lecturile teologice își spun cuvântul),
N. Steinhardt se declasifică voit și vădit. Se degradează, așa
zicând, din condiția de erou în cea de personaj. Nu el decide, nu
el ține frâiele situației și cu atât mai puțin pe cele ale
existenței care i-a fost dată. Poate doar, la nivelul lui, să nu
contribuie benevol la alterarea acestei unice vieți, să nu o
compromită printr-un comportament abject. Să o salveze, în durata
lungă, prin sacrificarea avantajelor imediate, a beneficiilor de
primă instanță. Cu cât statura lui morală se precizează și se
întărește, cu cât rezistența la mârșăvii îi pare mai ușoară, cu
atât personajul se smerește. Înainte încă de a primi botezul în
celula 18 de la Jilava, N. Steinhardt este un bun creștin. Că a
trecut deja și acest al treilea prag, al smereniei, o dovedește
atitudinea lui de la procesul întregului lot, când îl revede pe
căzutul, surpatul Constantin Noica. Spre deosebire de el, acesta
n-a putut rezista în anchetă. Scena reîntâlnirii lor, la parodia de
proces, este cutremurătoare și cristalizatoare moral ca în Noul
Testament ori în romanele lui Dostoievski (divinizat de
Steinhardt):
“Primul grup e al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și
cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși
nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales nu unul la altul),
înconjurați – asemenea orbitelor electronice din periferia
nucleului atomic – de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca
de front, cu puști-mitraliere pe care le țin îndreptate asupră-ne,
dându-și silința să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalitățile
închise, totul e straniu, dar prezența soldaților – postați în
poziție de tragere, ca și cum ar păzi banda lui Terente, a lui
Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba și prinsă
asupra faptului în puterea nopții și-n inima codrului ori în
desișul stufărișului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi,
scofâlciți, înțoliți în veșminte călcate de circumstanță cu fierul
spălătoriei de la Securitate, obosiți, nedormiți, încercănați,
mulți trecuți de amiaza vieții, mai toți înzestrați cu câte o boală
de sedentar, de locuitor al marilor orașe: colită, rinită,
constipație, tuberculoză, calculi biliari – pare o greșeală de
regie, o exagerare cu nuanță de ridicol. (…)
De îndată ce mă văd așezat pe bancă săvârșesc fapta pe care o
consider singura meritorie din viața mea: lui Noica, pe a cărui
față se citește deznădejdea și în ai cărui ochi (ochii aceia care-l
caută în zadar pe Mihai Rădulescu) lucește o frământare atroce, îi
suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării
noastre încă nu s-a terminat și mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să
știi că nu suntem supărați nici unul pe tine, te iubim, te
respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: fața lui Dinu se luminează, îmi
strânge la iuțeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat.
Am făcut și eu ceva bun în lumea aceasta.” (pp. 139-141).
De la jalea adâncă la sublimul uman și de la umorul negru, la
lumina orbitoare a milei și a iertării, e distanță de o singură
pagină. Iar în această ediție, fără să punem la socoteală textele
însoțitoare, Jurnalul fericirii are 619 pagini.
*) N. Steinhardt, Opere, 1. Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ediție îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice și indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat și Virgil Ciomoș, cu “Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iași, 2008, 760 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural, Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; București Far West. Secvențe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romånă.