O pagină din Jurnalul fericirii* fixează in insectar psihologia egocentricului autoindividualizat, care, raportând intregul univers la el, se simte necontenit și de oriunde lovit. Dintr-o discuție cu un tovarăș de inchisoare, N. Steinhardt decupează imediat profilul celui care suferă din toate și din nimic: “Psihologia și pedagogia germană – imi spune Bruder Harald Sigmund – deosebesc in prezența vieții de toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai in funcție de interesele, preferințele și gusturile lui; capacitatea lui de a se simți jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc al cărui centru se află in sinea lui; din lanțul reacțiilor intre n elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul egocentrist depășește cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepând o armonie a sferelor și planurilor cerești, pe când eul omenesc nu vede in ceilalți decât rivali și poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e dispus să privească și ce-i stă in față: interlocutorul, treaba, circumstanțele, materia. (…) Deosebirea nu e numai estetică, dar și etică. Tipul egocentric e mult mai predispus la suferință și se poate oricând prăbuși in genunea care se deschide la orice pas in dreapta și-a stânga amorului propriu rănit. Creștinismul care, paradoxal, inalță persoana și apoi o supune realității obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilității, reducând problema locului pe care-l ocupăm in coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporții echilibrate.”. “Dincolo de Sachlichkeit – incheie Steinhardt – putem găsi liniștea necesară pentru a ne pune in slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.” (pp. 534-535). Conturul real al intâmplărilor petrecute, informația factuală sunt distorsionate sau acoperite de imaginația unui subiect al cărui sistem de referință s-a mutat din exterior in interior. Graficul acestei subiectivități expansive și intense poate da pagini de mare literatură. Insă pe un adevăr minimal al faptelor și scenelor relatate nu mai putem conta. Memoriile devin autoficționale. Nu mai recuperăm din ele imaginea unui anumit timp istoric, ci profilul interior al celui care il “descrie”. După o lectură atentă a acestei cărți excepționale, devine limpede că, nefiind un egocentric răzgâiat, N. Steinhardt nu este nici un obiectivist rece. Prima atitudine, am văzut, are riscurile ei. Dar și dintr-o considerare a tuturor punctelor de vedere și o fotografiere exactă a situațiilor obiective pot să apară riscuri majore. Subiectul cu un ego supradimensionat se vaită: “Trebuia ca toate să mi se intâmple mie!”. In schimb, subiectul cu un ego minimizat, pliat pe inregistrarea serială a realităților, va exclama: “Trebuia ca tot ce s-a intâmplat să se intâmple!”. Egocentricul modifică, imaginar, realitatea dată. Ego-ul obiectivat până la anularea personalității inregistrează corect, dar pasiv, evenimentele, nevrând (sau neindrăznind) să intervină meliorist in succesiunea lor. Atitudinea de tip Ichhaftigkeit merge până la paranoia. Cea de tip Sachlichkeit poate să decadă intr-o sănătoasă, banală lașitate. E, cred, motivul pentru care Steinhardt simte indată nevoia de a puncta o trecere “dincolo de Sachlichkeit“. Dincolo de acceptarea pasivă a structurii lumii sociale; și a oricărui comportament uman, in interiorul acesteia. Deținutul politic, evreul trecut la creștinism și intovărășit, in inchisoarea socialistă, cu legionari având mâinile incă ude de sângele foștilor săi coreligionari iși asumă riscurile, capcanele, potențialul negativ al fiecărei atitudini. Văzând bine infernul prin care trece, și el reține pe retină ticăloșiile, mizeriile, vicleniile, trădările, actele de cruzime gratuită, injosirea dublă a omului de către om. Numai că felul in care le interpretează este complet diferit. Le observă și le simte pe propria piele. Insă nu le găsește justificarea in chiar faptul ocurenței lor. Glumind amar, imi vine să spun că nu impinge obiectivitatea până acolo… Dar nici nu le vede numai in funcție de comoditatea intereselor lui. Drama prin care trece, tragedia in care sunt(em) cu toții scufundați pot fi reconfigurate și reproiectate. Cum anume? Ca o lecție – inimaginabilă in context – de supremă fericire. Pentru un egotist, orice deranj aduce o suferință acută. Pentru un creștin, cum N. Steinhardt tocmai a devenit, suferința este pre-condiția mântuirii, și deci ea se amestecă până la indistincție cu fericirea. Ceea ce deținutul indură reprezintă nu numai un preț pe care el il plătește, dar (intr-un salt mental ce ne poate părea halucinant) un preț pe care Steinhardt vrea să-l plătească. Proaspătul botezat iși găsește seninătatea in acest fund de iad comunist, atribuind absolut tuturor suferințelor indurate un sens proiectiv. Inainte de inchisoare, in libertate, bâjbâia in căutarea unor valori-reper. Acum insă, lovit, umilit, infometat și hăituit, el se vede impins de gardieni in brațele lui Hristos. Când este rău, așadar, e bine că e rău. Iar când este puțin mai bine (un temnicer face un gest mai omenesc, condițiile de detenție sunt oarecum ameliorate), e minunat că e bine. Avem o dovadă in plus, dirimantă, cum zice Steinhardt, că Dumnezeu există. Inconjurat de silnicii și scârbe, deținutul este pur și simplu inundat de harul divin. Minusul devine plus, nenorocirea se transformă in noroc, iar rubrica atât de apăsătoare a unei existențe chinuite se parcurge ca o colecție extraordinară de scene ale extazului. Nerenunțând o clipă la argumentația lui strânsă, pe care o introduce intr-un fel de jurisprudență sub cupolă transcendentă, autorul se arată un psalmist rodat in cazuistică. Textul său e un psalm, dar și o demonstrație logică; un bilanț, dar și o promisiune: “Cred așa: că dacă din inchisoare pleci și de pe urma suferinței te alegi cu dorințe de răzbunare și cu sentimente de acreală, inchisoarea și suferințele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de liniște și ințelegere și de scârbă față de orice silnicie și șmecherie, inseamnă că suferințele și inchisoarea au fost spre folos și țin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.” (p. 444). Creștinismul este pentru Steinhardt mai puțin o dogmă și mai mult o stare. O stare de bine și un echilibru moral, câștigate și apoi păstrate, cu tot cu ebuliția intelectuală caracteristică autorului-protagonist. Rareori elementele de bază și temeiurile credinței ortodoxe au fost, la noi, interogate atât de atent și explicate dinlăuntru cu o asemenea efervescență. Discursul nu e niciodată plat. Interpretarea canonică nu exclude imaginația liberă a formelor ce exprimă sensurile creștine. Steinhardt e un ortodox proaspăt la propriu, dar și la figurat. Vechile probleme, aspectele litigioase ale preluării și interpretării Scripturii sunt abordate frontal, fără artificii retorice, fără retrageri tactice și fără acel veșnic apel la canon ce poate dezamăgi un spirit mai liberal. Făcând de fiecare dată distincțiile și compartimentările necesare, diaristul va proceda totuși prin asimilare. Problematica religioasă, așa cum o expune el, o absoarbe pe cea moral-intelectuală. Ca intr-o uriașă pâlnie intoarsă, tot ceea ce i se intâmplă personajului nostru (de la cărțile pe care le-a citit la experiențele pe care le trăiește și la oamenii pe care-i intâlnește in inchisoare) este amestecat, omogenizat și aspirat vertical de forța modelului cristic. Binele, cu majusculă, avansează, debordează, se revarsă in intunericul din jur. Credinciosul orbit de lumina Invierii nu-și mai aparține, așa zicând, decât stilistic. Valoarea-reper fiind descoperită și fixată o dată pentru totdeauna, Steinhardt pare că o asediază cu devoțiunea sa. De la orice subiect ar porni, autorul ajunge rapid la marea lui temă, tratată adesea intr-un mod nonconformist. Paradoxul aparent al Jurnalului fericirii constă in această neintreruptă “traducere” individuală, atât de personală și de expresivă, a unei lecții ritualizate. Cuvintele și faptele lui Iisus Hristos sunt introduse intr-o rețea magnetică de comparații, analogii, reprezentări și asocieri insolite, interpretări propriu-zise risipite (și inchegate) de N. Steinhardt de-a lungul intregii cărți. Astfel, Iisus e un cavaler și un gentleman. Un aristocrat, definit prin onoarea cuvântului dat și măreția gestului suprem. “Boier, iartă totul”, in timp ce “la diavolul-contabil nu incape nici ștersătura cea mai mică”. Dacă Dumnezeu Tatăl este Făuritorul, Fiul se arată și se dovedește, o dată și incă o dată, ca Mângâietorul, Odihnitorul și Mântuitorul. Ar fi o mare eroare, avertizează traducătorul interpret, să așteptăm de la El vreo minune “de parcurs”: “Mântuitorul, după inviere, trece prin uși zăvorâte. Dacă ne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta am cădea in senzațional, am confunda pe Hristos printre fakiri și taumaturgi. Tainele, zice Catehismul episcopilor catolici olandezi, descriu o circumferință nespus mai cuprinzătoare. Există o altă minune, cu adevărat mare și vrednică de a ne infiora: prezența pretutindeni și in același timp a Mântuitorului. Pe lângă aceasta pășim ca și cum nu ea ar fi principala; ne reține prea mult o minune de parcurs, ce riscă să devină (deși autentică) piatră de poticnire pentru mințile slabe.” (pp. 414-415). N. Steinhardt, el, este departe de a fi o minte slabă, ce acceptă transcendentul numai printr-o evidență fizică. Insă viitorul monah de la Rohia scapă și de capcanele intinse minților strălucite, elastice, prea elastice. El evită sofismul relativizant, raționamentul ultrasubtil și acea periculoasă intoxicație a intelectualului printr-o cultură abundentă, dar nestructurată și nefundamentată etic. Un exemplu bun il reprezintă căderea lui Iuda. Aceasta e prezentată mai intâi in termenii opțiunii fatale, dar libere, și apoi in cei ai unei morale “de uz comun” ce i-ar fi stat la indemână trădătorului. In ecuația damnării și a liberului arbitru, lui Iuda i-ar fi fost, totuși, mai ușor să nu facă decât să comită ceea ce a comis. Judecata mahalagiului din Pantelimon și a țăranului din Muscel revin in analiza și in discursul lui Steinhardt, după ce ele fuseseră indreptarul său de rezistență in fața anchetatorilor: “Iuda se pierde fiindcă raționează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. In cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluția simplă, simplistă a bunului-simț, a bunului-simț căpos. Dacă judeci: de vreme ce Iisus a venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-L trădeze mă voi jertfi eu și-L voi trăda eu – judeci prea subtil și sofisticat. Și prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, țărănește și să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul și invățătorul!”. Și lecția aceasta de un realism aproape terre à terre continuă la persoana intâi singular, a trădătorului restituit unei deliberări sumare: “Nu știu exact care sunt posibilitățile, nu-i sigur că preoții și scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să știu nimic, nu mă avânt in raționamente iscusite și cumplite deducții, știu numai una și bună, lăsată din moși-strămoși: eu prietenul și invățătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o ști mai bine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme și datoria mea de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze și mai și, plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele. (…) Trebuie să fi fost mai rezervat: nu știu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l vând.” (pp. 530-531). Problema libertății (are dreptate George Ardeleanu, un remarcabil cunoscător al biobibliografiei N. Steinhardt) devine centrală in Jurnalul fericirii și in celelalte scrieri ale autorului creștinat. “Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea”: fraza lui Kierkegaard, considerată la inălțimea celor evanghelice, e des reluată in cartea de față. Ea răstoarnă complet echivalarea curentă, prin care prescripțiile morale n-ar face decât să constrângă individul și comunitatea. Impotriva libertății de a păcătui și a face răul, impotriva libertății-exces, Steinhardt apără teoretic și ilustrează practic libertatea de a alege binele. Este calea regală, așa cum o prezintă acest om invadat de fericire tocmai in temnița ticăloasă și infectă.
*) N. Steinhardt, Opere, 1. Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ediție ingrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice și indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat și Virgil Ciomoș, cu “Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iași, 2008, 760 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară in Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; București Far West. Secvențe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romană.

Subiecte #“Jurnalul fericirii”#N. Steinhardt#psihologia egocentricului autoindividualizat