Era vorba despre o carte in
genul cuprinzător al memorialisticii, scrisă de un autor sexagenar,
nu de un june cu acnee, și care impresiona deopotrivă prin
calitatea scriiturii și a mărturiei. Piața noastră culturală a fost
intoxicată, după 1990, cu numeroase amintiri contrafăcute și
depoziții false, făcute in nouă cazuri din zece in interes propriu
și amestecând frecvent călăii cu victimele, colaboraționiștii cu
rezistenții. Funcția recuperatoare și reordonatoare a
memorialisticii a fost grav avariată, prin inflamarea
subiectivităților, distorsionarea conturului real al unor
intâmplări și, nu in ultimul rând, prin autoeroizarea celor care ar
fi trebuit să figureze ca martori oculari. Așa se și explică
dezinteresul crescând al publicului autohton pentru jurnalele și
memoriile ce ocupaseră, in primii ani postrevoluționari,
prim-planul. După o vreme, a fost remarcat caracterul impur al
pretinselor mărturii, după cum s-a observat pigmentul lor
ficțional. Intre o depoziție ficționalizată până la a deveni
fictivă și o ficțiune in toată puterea cuvântului, cititorii au
știut ce să aleagă.
Numărându-se printre excepții,
“Tortura, pe ințelesul tuturor” a fost citită și apreciată
ca atare. Coincidența face ca Florin Constantin Pavlovici și
subsemnatul să fi luat Premiul pentru debut la aceeași gală a
Uniunii Scriitorilor. Diferența – sesizantă – a fost că tânărul
critic debutase la timpul său, intr-o epocă de libertate a opiniei
și expresiei, in timp ce mai vârstnicul laureat o făcuse cu vreo
patruzeci de ani intârziere. In 2001, paginile cărții extraordinare
a lui Florin Constantin Pavlovici restituiau o altă epocă și
ofereau profilul unui “student neterminat” la Filozofie, aruncat in
inchisoare pentru culpa de a-i fi plăcut poeții simboliști
decadenți. Pe traseul Uranus – Jilava – Salcia – Strâmba – Grindu –
Gherla, acest profil uman regăsit dincolo de gratii căpăta cutele,
rănile și stigmatele pușcăriei politice, rămânând insă al unui
tânăr netemător. Dușmanul poporului ne privește, peste ani, de pe
coperta cărții “Frica și pânda”*, fără nici un semn de
supunere infricoșată in cele două fotografii (față și profil).
Condamnat in 1959, pentru “uneltire contra ordinei sociale”,
deținutul va redeveni liber in 1964. “Tortura, pe ințelesul
tuturor” vorbea despre cei cinci ani de inchisoare. “Frica
și pânda”, despre existența și experiențele lui de
după.
Treptat, autorul-personaj va
reintra in ceea ce se numește viață socială, intemeindu-și o
familie, schimbând câteva domicilii, lucrând in diferite locuri,
până la angajarea la Radiodifuziune. Dar el nu se mai maturizează,
așa-zicând, suplimentar, nu devine mai “ințelept”, adică mai
flexibil. Pe tot desfășurătorul biografic cuprins intre 1964 și
1998 (anul pensionării de la Radio), rămâne același tânăr cu
privire impertinentă, dacă nu sfidătoare, aruncată
organelor. Cartea recentă iși sfidează titlul: nu prin
eroismele de paradă intâlnite la alți memorialiști, ci prin refuzul
incăpățânat, consecvent de stabilire a vreunui raport de colaborare
cu Sistemul și cu reprezentanții lui. Ca orișice om, Florin
Constantin Pavlovici trebuie să trăiască: să aibă un acoperiș
deasupra capului, un loc de muncă, minime satisfacții profesionale,
mijloace de subzistență. Insă el nu consimte să trăiască mai bine
adaptându-se la noile comandamente, piruetând oportunist după
indicațiile venite de sus, acceptând – din partea celorlalți și a
lui insuși – rentabilitatea delațiunii. De aici și aparenta lui
severitate, o formă a neconcesivității la trocul cu principiile.
“Colaboratori, colaboraționiști, cenzori și lichele” se
intitulează capitolul 11, intr-o sistematică didactică a
deviaționismului etic. Și nicăieri in paginile cărții personajele
culpabile moral nu sunt scuzate și explicate, indiferent dacă sunt
in cauză personalități ori analfabeți, oameni cu prestanță
socio-culturală, oameni-instituții sau foști colegi de temniță care
au semnat contractul cu Securitatea.
M-a interesat in acest op
testimonial nu atât oferta de noutate și de noutăți, cât
atitudinea ce subintinde o biografie fracturată și mărturia
târzie asupra ei. Dincolo de picanteriile memorialistice (care nu
lipsesc), tratamentul just al unei materii umane degradate este
obsesia structurantă a cărților lui Florin Constantin Pavlovici și,
deja, marca lor inconfundabilă. Fiecare descriere are un miez, iar
portretele bine executate și istoriile condensate oferă,
majoritatea, și un unghi de interpretare morală. Mai ales cele din
interiorul universului concentraționar: “Auzisem povestea
generalului Mociulschi, veteran al celor două războaie mondiale,
militar fără reproș, erou de legendă pe câmpul de luptă, care, in
inchisoarea Jilava, se oferea să lustruiască cizmele caraliilor și
se repezea să ducă el, primul, hârdăul cu fecale, pentru a fi pe
placul gardienilor; nici nu aștepta să i se ordone. La reproșurile
tovarășilor de suferință, avea un singur răspuns: «Ca general, m-am
purtat ca un general, ca pușcăriaș, mă port ca un pușcăriaș». (Cei
care vorbesc despre eroism intre zidurile temniței, cei care exaltă
vitejia insului inlănțuit s-ar cuveni să fie ceva mai prudenți.)”
(pp. 112-113).
Interpretarea unor
situații-limită și nuanțarea nu echivalează, aici, cu indulgența
față de securiști și instrumentele lor docile, informatorii. Tonul
memorialistului redevine aspru, judecata morală cade fără drept de
apel. Florin Constantin Pavlovici declară că nu știe cum să se
poarte cu variatele specimene din clasa delatorilor. De fapt știe:
“Dreptul la diferență sau, mai pretențios spus, respectul
alterității ar putea să fie reclamat de orice slugă a securiștilor.
Admit că nu știu cum să mă port cu acești colegi de specie. Nu
indrăznesc să-i iert, pentru că, iertarea fiind un act personal,
nimeni nu are dreptul să ierte in numele altora, al victimelor, in
primul rând. Ar fi imoral. Nu merită să-i urâm, pentru că nu merită
să cădem atât de jos. Nici să le plângem de milă nu este cazul; nu
suntem la fel de sentimentali ca ei. Autorilor atâtor vagoane de
delațiuni, care au contribuit cu succes la aruncarea in inchisorile
politice a milioane de cetățeni onești, la moartea in detenție a
sute de mii, la răspândirea fricii in toate structurile sociale, la
destrămarea familiilor, la terorizarea populației și la o mulțime
de ticăloșii mărunte, nu le-ar strica puțin dispreț.” (p.
62).
In insectarul acestei cărți in
care numele de familie și cele de cod iși dispută intâietatea,
protagonistul nu are un statut privilegiat. Dacă alți memorialiști
se urcă singuri pe un piedestal inexistent și se compătimesc
dizgrațios, cu aceeași energie cu care-și diabolizează semenii,
autorul nostru nu ezită să se pună in discuție, subliniind chiar o
inexistentă complicitate cu anchetatorul. Neconcesiv cu lașii din
jurul său, Florin Constantin Pavlovici nu-și poate ierta propriul
moment de slăbiciune și decăderea – cu toate că pe
acestea eu le-aș relua intre mai multe rânduri de ghilimele:
“Inarmat cu depozițiile celor doi binevoitori și slujindu-se cu
răbdare de bulan, de pumni, de picioare și de stilou, anchetatorul
m-a convins, pe parcursul multor confruntări, că sunt un dușman al
poporului. Ziua in care am recunoscut acest lucru este ziua in care
mi-am pierdut respectul față de mine insumi: ajunsesem complicele
torționarului. Din clipa aceea, viața mea a devenit, in bună
măsură, viața unui străin. Eforturile de a mă reabilita in propriii
mei ochi au fost un eșec. Nu numai in inchisoare, ci și mai târziu,
ca om liber. Niciodată nu am reușit să imi iert slăbiciunea in fața
torturii. Singura mea consolare e că am avut totuși tăria să rezist
bătăilor și presiunilor, când mi se cerea să-mi denunț colegii, și
să nu amestec pe nimeni altul in decăderea mea. Cu aceeași rușine
și scârbă cu care am reprodus pasajele din declarațiile lui Dumitru
Filip și Stan Tudor, voi transcrie procesul-verbal de interogatoriu
cu caracter de sinteză a activității mele contrarevoluționare.” (p.
121).
Pe tânărul Pavlovici,
memorialistul cu același nume, acum septuagenar, il judecă fără
părtinire, dar cu prea multă, nejustificată asprime. Care dintre
cititorii de azi l-ar putea acuza de “lașitate” sau, mai rău, de
“complicitate”? Observând, en passant, alți câțiva termeni
de interogatoriu ce ar trebui puși intre ghilimele ironic-absurde
(“sinteză”, “activității”, “contrarevoluționare”), să ne ingăduim o
exclamație cronicărească: ferice de poporul cu asemenea
dușmani!…
*) Florin Constantin Pavlovici, Frica și pânda, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2009, 232 p.