CRONICA LITERARA / Un tovarăș de sus

Culoarul supranatural este păstrat, dar tonalitatea se schimbă. Dacă in „Zogru” autoarea iși propunea să dea o carte agreabilă, un story cursiv, punctat de surprize și revelații eterice, noul roman, masiv și „aglomerat”, se citește cu o anume – scontată – dificultate. Alternările de planuri și glisarea continuă de-a lungul unui ax temporal, inserturile narative ce par să disperseze, dar completează până la urmă povestea centrală, romanul stafiei pe care il scrie un tânăr, Florian Pavel, perfect familiarizat cu experiențele intime ale unui alt personaj, Adela Nicolescu: toate aceste finețuri (meta)ficționale arată o prozatoare nu doar talentată, ci și exersată.

Scena ei este cea a satului românesc in comunism, cu episoade individuale ale dramei colective. Comoștenii doljeni inseamnă, cu trecerea timpului, tot mai puțin. O comunitate chircită, bătrână și nevoiașă, in care se mai disting parcă doar figurile lătărețe ale factorilor de răspundere: președintele Căruțașu, milițianul-șef Grigore, directorul unui Institut fantomatic, poreclit Pionierul și consoarta lui veterinara, temperamentala Iulica. Personaje de prim-plan, mai discrete insă in manifestări, sunt omnipotentul Nini Jighereanu și omul lui de execuție, Mitiță Pistol, plastic portretizat: „Mitiță era paznicul dosarului cu lacăt. Un om scund, negricios și cam ingrămădit, cu omoplații blocați de grăsime și fața incordată, ca de tigru, Mitiță era bătrân, dar bătrân, cum nimeni nu bănuia, trecut de 80 de ani. Ieșise de mult la pensie, dar nu stătuse nicio zi deoparte. Rămăsese acolo, lipit, chiar Nini il reincadrase, nici nu se mai știa pe ce post, rămas la același grad din anii ’60. Dar neobosit, mișcându-se cu aceeași față de când il știa, indispensabil și nemuritor” (pp. 233-234). In cealaltă extremă socială, alunecă mai rapid sau mai lent mulți dintre săteni. Cu excepția celor dați pe brazdă, a adaptaților deveniți informatori și activiști mărunți, familiile numără „o sumă” de probleme și cazuri. Aparent, acestea sunt izolate și particulare. Doar ghinionul, neșansa, ceasul rău au făcut ca părinții Adelei Nicolescu să dispară din sat, iar femeia de casă a familiei lor unanim respectate să fie găsită moartă, cu fața făcută zob. Doar fiindcă așa vrea ea, Lucica, tânără și apetisantă profesoară rurală, va participa la o petrecere sordidă organizată de milițian, unde va fi violată de câțiva tovarăși de nădejde. Numai printr-un concurs nefast de imprejurări se explică faptul că un om care a avut neinspirația să moară inainte de 1 Mai muncitoresc va fi ingropat abia după cinci zile. Revenind la casa Nicoleștilor, să observăm graficul dezordonat al furturilor din gospodăria intemeiată, la inceputul secolului, de către invățătorul satului. Urmașilor săi li se fură ba scaunele, ba intreg bufetul (!), ba cărțile, pentru a se face focul cu ele (de ințeles: e criză de lemne). Iar după moartea bătrânilor neputincioși, o șatră de țigani ocupă și usucă pur și simplu curtea care, altădată, reprezenta centrul de lumină al Comoștenilor. Revenită in sat, Adela (Del) Nicolescu privește cu jale către casa părintească: „Curtea se intindea netedă, acum fără copaci și fără clădiri, ocupată de corturile costorarilor ca o tabără de război. Din fosta casă mai rămăseseră doar scara și zidul dinspre moară, ca un decor de teatru, cu fereastra de la care Del privise de atâtea ori spre crucea roșie a morii” (p. 167). Senin și vesel, apărătorul ordinii publice ii are la mână și pe țiganii autoimproprietăriți (ei trebuie să cotizeze pentru a rămâne in grațiile șefului de post), și pe moștenitorii siluiți: „La urma urmelor – analizează el situația, cu un cinism „tehnic” –, țiganii nu erau pe teren public, ci in curte la Nicolescu. Fata aia, Adela, trebuia să se ocupe, să-i dea in judecată pe țigani și așa mai departe. Ceea ce știa foarte bine că nu era posibil, pentru că țiganii n-aveau acte, nu figurau in evidențe și nu puteau fi convocați. Vânzarea terenului ori a caselor particulare era interzisă. Se puteau face doar vânzări prin ințelegere, fără acte. Prin urmare, Adela nu putea să facă nimic, nu putea să-și apere terenul. Totul rămânea la mila lui” (p. 343). Inainte de a fi un roman al supranaturalului manifest, Fantoma din moară e cronica, remarcabil conturată, a unei comunități distruse in epoca „omului nou”. Cu instinct de romancier veritabil, Doina Ruști se ferește să caracterizeze pozitiv ori negativ oamenii și faptele lor. Istoria fiecăruia este desfășurată (nonlinear, dar coerent) in condițiile date, impuse de către noul Centru. Satul trăiește după indicațiile și tabelele activiștilor județeni: cine să fie promovat și cine să fie sancționat, câte arestări să se facă și pentru ce delicte. Fiecare unitate politico-administrativă este legată, cu cătușe sigure, de cea imediat superioară. De aici și senzația Adelei că toți oamenii venind și coborând din mașini negre la Comoșteni au exact aceeași figură, prea bine știută: „nasul cioplit in grabă, ochii fanatici și buzele viermuitoare”. In acest cadru de fier ideologic și clone sociale, micile invârteli locale sunt tolerate, ba chiar incurajate, pentru a se păstra motivația și, implicit, zelul tovarășilor. In a doua parte a cărții, in care sunt grupate treizeci de secvențe epice centrate pe unul sau altul dintre personaje (in partea intâi, aveam un desfășurător biografic al Adelei Nicolescu), multe dintre „victimele” Sistemului se arată a fi altfel și altceva decât păreau inițial. Mircea Buțescu, părintele care innebunise in ziua morții lui Dej, se dovedește, după o vreme, un rațional și obedient informator. Gabriel Neicușoru, profesor nonconformist indrăgit de elevi, va face orice pentru a intra in Partid. Până și Săndina, cu gura ei slobodă ce acuză, zi și noapte, stricarea bunelor obiceiuri, e o autoare de multe și detaliate delațiuni. O rețea vastă și circulară de complicități cuprinde gradele superioare și cele inferioare, pe șefi și subordonați, tovarășii de la centru și cei din sat, informatori și cei care i-au racolat. Postura morală fiind de regulă aceeași (și prea limpezită pentru a o mai caracteriza), pozițiile de putere, adică figurile de pe eșichier, fluctuează. Așa se intâmplă in relația Grigore-Nini: cele mai tari, social și caracterologic, personaje ale romanului. Primul l-a omorât accidental pe Maxu (unchiul Adelei) in moara satului și l-a convins pe al doilea, martor ocular infricoșat, să ia asupra lui crima. Efectul de persuasiune a fost atât de puternic, incât până și un critic literar de obicei atent ca Paul Cernat a ajuns să susțină (intr-o cronică din „Bucureștiul cultural”) că Nini e criminalul. Dincolo insă de acest qui pro quo, e de observat că, in timp, mai tânăra victimă ia fața călăului său. Grigore rămâne Milițianul. In schimb, Nini devine Securistul, cu o majusculă și mai terifiantă. Cu invârtelile, cotizațiile și șantajurile lui, gardianul ordinii publice pare un găinar in comparație cu liniștitul, discret-maleficul Jighereanu. Imaginea acestuia dinspre finalul romanului e un stop-cadru al puterii absolute. Precum demonii umani din excepționalul „F” al lui D.R. Popescu (un roman cu care Fantoma din moară emulează), invingătorul nu mai trebuie să ia nimic, fiindcă are deja totul: „Era el, stăpânul lumii, căruia ingerul morții sau al lui Maxu i se inchinase, ca un vasal care-și venerează seniorul și se bucură de privilegiul de a-și avea feuda in cel mai bun loc al domeniului. In tot cazul, nu mai era singur, ci luminat in singurătatea lui de mantia albă a morții” (p. 377). Cu o seară inainte de a fi dărâmată de factorii „progresului”, moara roșie, ca o cruce uriașă, cu ușa ei „morfăită de timp”, respiră greu, in agonie. Suflul vital al satului, refugiat și „regrupat” aici, ipostaziat apoi, după moartea lui Maxu, in atâtea alcătuiri imateriale, fantasmatice, se va revărsa din nou peste sătenii docili, umplându-le sufletele răbdătoare și lașe. Ultima parte a romanului, redusă ca intindere, dar de mare intensitate, incadrează și mai bine istoric intâmplările și faptele oamenilor din Comoșteni. Impotriva unui „tovarăș de sus” ca Nini Jighereanu, atât de bine adaptat la realitatea socialistă, nici măcar elementul supranatural nu poate câștiga. „Fantoma din moară” prezintă cel puțin o inadvertență moral-psihologică („In vara in care am aflat de moartea tatălui meu am intrat la Automatică, iar victoria aceasta m-a făcut să mai uit de moartea lui.” – p. 146) și câteva fraze rău scrise. Una chiar pe aceeași pagină: „Mărturisirile de acest gen și cu aproape aceleași cuvinte mi se păreau pe atunci de o primejdiozitate absolută, dar cu timpul m-am convins că nu erau decât un mod laudativ pentru persoane infricoșate de gândul ratării”. Partea a doua, cea mai extinsă, se citește și se asimilează mai greu, fiindcă descripția e puțin prea minuțioasă, cvasireportericească. Dar merită. Ansamblul este la inălțime: o materie epică deopotrivă densă și fluidă, diversificată tipologic și rearticulată simbolic; un ritm adaptabil, alert sau lent, al narațiunii; un montaj inteligent și un bun dozaj; in primă și ultimă instanță, o vizibilă maturitate artistică. Cu al treilea său roman, pe cât de ambițios, pe atât de reușit, Doina Ruști intră in elita prozei noastre incă-tinere.   *) Doina Ruști, Fantoma din moară, roman, Editura Polirom, Iași, 2008, 432 p.