A
apărut, in sfârșit, Un om din Est, mult-așteptatul roman al
lui Ioan Groșan, cartea menită să demonstreze, in contrast cu
experimentele narative din anii ’90, că prozatorul e capabil să
scrie – după vorba lui Bogdan Crețu – “un roman in adevăratul
ințeles al cuvântului”.
De altfel, in această direcție a
“romanului-roman”, a construcției din beton armat, a
existențialismelor grele și a psihologiilor “cu probleme” par să ne
indrepte și titlul cărții (cu veleități de exemplaritate), și
intervalul pe care il scanează prozatorul (ultimele trei luni ale
anului 1989, cu o scurtă telescopare către cea de-a doua
mineriadă). Iar, din acest punct de vedere, epica debutează
promițător, cu prezentarea unui tânăr intelectual, un profesor de
română la o școală generală din orășelul A… (după toate
probabilitățile, Agnita), care, cu prilejul aniversării de treizeci
de ani, iși face bilanțul propriei “activități”, act care va
culmina cu o “revelație” deocamdată enigmatică. Spectrul ratării
iminente, alimentat de anumite biografeme ridicole (precum
rememorarea primei experiențe erotice a eroului, consumată printre
statuile miniaturale de daci și de romani ale lui oncle Serafim, ca
“act care repeta in mic actul uriaș al etnogenezei poporului român”
– p. 17), trimite intr-o oarecare măsură la maniera lui
Kundera.
Insă registrul se schimbă brusc
in următorul capitol, care ne aruncă in plin intertext: “Intr-o
bună dimineață, in binecuvântata zi de 5 octombrie 1989, Grigore
Samsaru, profesor de biologie la Școala generală numărul 1 din
orășelul A…, se trezi brusc cu o irepresibilă dorință de a intra
in partid.” (p. 32) Incă de aici apare un prim semn de intrebare:
trecând peste faptul că străvezia aluzie kafkiană diluează
consistența romanescului, referința respectivă nu-și va mai găsi
vreun alt suport motivațional pe parcursul primului volum al
cărții, unde “dorința irepresibilă” a lui Samsaru se potolește in
cele din urmă in așternuturile tovarășei Szekely, secretara
organizației de partid din școală. Așadar, prozatorul alege să-și
boteze astfel personajul doar pentru a obține un efect de o
secundă, pe care evită să-l mai exploateze după aceea. Romanul pare
să-și revină, totuși, in cea de-a treia secvență, care il aduce in
scenă pe inginerul silvic Willy Schuster, un sas care ticluia niște
telegrame de adeziune atât de meșteșugite, incât clișeele
propagandistice ale epocii ajung să-i bântuie până și existența
cotidiană. Din păcate, naratorul ține să ne avertizeze asupra
fenomenului cu pricina la p. 55, punând astfel capăt satisfacției
cititorului de a explora pe cont propriu subtilitățile acestui
tertip narativ.
In orice caz, ultimele zvâcniri
de romancier ale lui Groșan se consumă cam pe la p. 68, când
“naturalistul” Samsaru are “viziunea uimitoare s…t a intregii
naturi ca o organizație, ca un partid puternic, unic. Nu ca un
sindicat unde totul e haotic, amărât, nesemnificativ și unde nimeni
nu-și știe cu exactitate locul, ci ca un partid. Natura ca o
imensă, ca o și mai imensă Uniune Sovietică, plină de organizații
de bază hotărâte, ferme, decise să-și urmeze neabătute calea:
organizația de bază a berzelor, organizația de bază a harnicilor
popândăi, organizația de bază a fluturilor polenizatori, a
șacalilor curățitori, a ciocănitorilor fruntașe pe ramură, a
sticleților multicolori și brav cântători, a furnicilor
stahanoviste, a gorilelor africane s…t, oho, sute, mii și
milioane de organizații de bază formând dulcea dictatură a naturii
in care ne naștem, in care trăim și la sânul nevăzut al căreia, cu
cugetul impăcat, cu sentimentul datoriei implinite, ne intoarcem cu
toții la un moment dat.”
Din acest punct, totul incepe să
se năruie. In capitolul cinci aflăm, in fine, in ce consta
“revelația” primului narator (despre care mai aflăm și că se numea
Nelu Cucerzan, poreclit “Sanepidu”): aceea că poate și chiar că e
obligat să posede cât mai multe femei, de pe tot cuprinsul patriei.
Zis și făcut, isprăvile amoroase ale Sanepidului fiind relatate
apoi intr-o suită de epistole marca Nutzi, spaima
Constituții. Cele mai reușite episoade sunt acela care narează
seducerea Marianei B., invățătoare la o școală din Militari, de
către pretinsul proprietar al unei companii de petrol din Dallas,
româno-suedezo-americanul Dagmar Stratulat Jr., și acela al
intâlnirii lui Cucerzan cu Tit-Livia Porolissa Pop, dar mai ales cu
tatăl ei, ce incarnează parcă profilul ardeleanului tipic,
prototipic și arhetipic laolaltă. De fapt, nu numai aceste
intâmplări pitorești, ci toate peripețiile Sanepidului ar fi putut
alcătui o excelentă culegere de nuvele erotice de factură
renascentistă, cu singura condiție ca autorul să-și asume condiția
pur anecdotică a povestirilor și să-și limiteze astfel comentariile
la crearea de “atmosferă”.
Groșan a vrut, insă, mai mult.
Nu i-a reușit. De aceea, eventualele asemănări dintre Un om din
Est și romanele lui Kundera sunt pur intâmplătoare: cartea lui
Groșan e și ea, in felul ei, una “a râsului și a uitării”, dar
numai prin aceea că, parcurgându-o, râzi mult și o uiți repede.
Dacă tot ne aflăm in zona erogenă a romanului, aș fi tentat să spun
că principala problemă a prozatorului rămâne aceea că preferă
juisările rapide plăcerilor prelungite. Cu alte cuvinte, Ioan
Groșan se folosește de materia epică doar pentru a obține
“succesuri” imediate, numai bune pentru deliciul galeriei, dar
insuficiente pentru a justifica impreunarea a aproape 300 de
pagini.
Faptul se observă nu numai in
scrisorile Sanepidului, dar și in restul cărții, inclusiv in
pasajele ce tind să confere scriiturii un anume aer de gravitate
latentă: “Hilde-tante, cu mintea ei clară, precisă ca
dreptunghiurile de legume și zarzavaturi pe care le trasa in
grădină, și-a dat seama, după moartea soțului s1961, in inchisoarea
de la Aiud – n.m.t, că acel «ceva» care in timpurile pe care le-a
trăit și le trăia ea hotărăște soarta unui om, a tuturor oamenilor
de fapt, acel «ceva» e Politica. Iar forța asta, Dumnezeul ăsta
ivit dintre oameni, Politica asta, are semne presărate peste tot și
dacă știi să le dibuiești din vreme, așa cum dibuiești dacă va fi
furtună după inălțimea la care zboară rândunelele, atunci te poți
feri, te poți apăra, ii poți cât de cât para loviturile. In 1964
s-a abonat la ziarul Scânteia și la revista Magazin
istoric scare, in treacăt fie zis, apare abia in aprilie 1967 –
n.m.t, pe care le citea atentă, căutând acele semne care ii
distruseseră viața de până atunci și care puteau să i-o distrugă in
continuare.” (p. 139) …Dar toată această polologhie e doar pentru
a explica de ce borcanele din cămara mătușii poartă etichete cu
inscripții precum “Dulceață de cireșe. Mai 1984. Inaugurarea
Canalului Dunăre – Marea Neagră” sau “Gem de coji de portocală.
Martie 1987. Vizita tov. N. Ceaușescu in Zair”.
Oricum, in timp ce Nelu Sanepidu
does Romania,nici in orășelul A… lucrurile nu stau chiar
pe loc. Căci, dacă introspectivul abisal din primul capitol al
cărții devine apoi un Don Juan care dă iama printre “femeile
Republicii”, in schimb, Iuliu Borna, celălalt prof de română din
școală, care la aniversară iși agasase prietenul cu o partidă de
hăhăială, se transformă treptat intr-un intelectual rasat și
tenebros, care incepe chiar să scrie “marele roman” la care
Sanepidu visase doar. De altfel, această reconversie psihologică
forțată rămâne singura “metamorfoză” veritabilă din cadrul cărții.
Chiar dacă fiecare personaj iși are bovarismele lui. Le are, la o
adică, chiar și apaticul Willy Schuster, care la un moment dat
descoperă o “namilă” de cerb (“Avea pe puțin 230 de puncte”), ceea
ce va provoca o descindere cinegetică a Tovarășului insuși in
pădurea Steinburg.
Vânătoarea ii oferă prozatorului
prilejul unui nou tur de virtuozitate umoristică, asezonat de
această dată cu numeroase aluzii perfide la Mistrețul cu colți
de argint, la Moartea căprioarei și, inevitabil, la
Vânătoarea regală. Insă toate aceste manevre nu pot evita
impresia de inerție și de (auto)pastișă, de vreme ce Groșan nu face
decât să reincălzească aici o supă care, altminteri, fierbea
bine-mersi in povestirea O dimineață minunată pentru proza
scurtă din volumul Caravana cinematografică. In plus,
motivul vizitei (de lucru sau de plăcere, pe bune sau doar zvonită)
a Tovarășului pare să se fi folclorizat oarecum de când Dan Lungu
l-a folosit in Sunt o babă comunistă!, iar Petru Cimpoeșu
l-a reșapat in Alte amintiri din provincie (deși acolo era
vorba despre un alt Tovarăș…).
Cel mai dezolant rateu al
romancierului mi se pare insă acela dinspre finalul volumului, când
Iuliu Borna dezvăluie cauza primă a evenimentelor prin care
trecuseră oamenii din A… in ultimele luni: ce scrie el, aia e!
Las la o parte faptul că printr-un asemenea insert metanarativ
Groșan iși reciclează in chip dezamăgitor trucul său preferat, care
era de efect cu câteva cincinale in urmă (in Marea
amărăciune, de pildă), dar care tinde să devină acum obositor
de la atâta uzură. Mai trist mi se pare că, prin acest procedeu,
care aduce intrucâtva cu finalul la fel de arbitrar din Pupa
Russa a lui Gheorghe Crăciun, prozatorul destramă iluzia
ficțiunii pe care o țesuse până atunci cu o naturalețe și cu o
vervă care nu i s-ar putea contesta nicicând, arătând astfel că nu
poate duce la bun sfârșit o narațiune mai amplă. Or, in aceste
condiții, nici nu știu dacă mai are rost să mai menționez
deznodământul de un senzaționalism forțat al volumului de față sau
să mai fac vreun pronostic in privința următorului. Pentru mine,
pretențiile de romancier ale lui Ioan Groșan s-au risipit de tot la
p. 256, când Iuliu Borna ii livrează maiorului de Securitate Ion
Dobre o replică total neinspirată: “Tot ce scriu… sau aproape
tot… se transformă in realitate… pot să vă și
demonstrez…”
Ioan Groșan rămâne, fără
indoială, un excelent povestitor, care și-a câștigat deja pe drept
cuvânt statutul de cetățean de onoare in canonul umoriștilor români
din toate timpurile. Dar, ca romancier, el pare să locuiască pe o
planetă aparte, una pe care insuși autorul Trenului de
noapte a descris-o cu lux de amănunte intr-unul dintre – să
zicem… – romanele sale.
*) Ioan Groșan, Un om din
Est, svol. It, Noul Scris Românesc – Tracus Arte, București,
2010, 294 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).