In
cei opt ani care s-au scurs de la apariția primei sale ediții,
Aisbergul poeziei moderne* a devenit un reper de neocolit
pentru ințelegerea fenomenului liric. Teza centrală a volumului, de
o simplitate deconcertantă, mizează pe ideea dualismului poeziei
moderne, spațiu disputat de două direcții opuse, denumite – in urma
reelaborării cunoscutului cuplu terminologic al lui Tudor Vianu –
reflexivă (simbolică și vizionară), respectiv
tranzitivă (“prozaică” și “realistă”).
Interesul teoreticianului se
orientează, cum era de așteptat, spre ultimul tip (“partea nevăzută
a aisbergului”), care constituie, pentru el, o dimensiune in genere
ignorată, dar la fel de necesară existenței poeziei
moderne.
Volumul se compune din șase
capitole dotate cu o relativă autonomie, dar subordonate viziunii
de ansamblu. Primele trei, de dimensiuni mai reduse, sunt rezervate
enunțării problemelor și discutării conceptelor, pregătind o
“scurtă istorie a poeziei tranzitive”; penultima secțiune propune
un model pentagonal de circumscriere a textului poetic modern,
pentru ca partea finală să traseze liniile generale ale unei
tipologii poetice. Crăciun aruncă in joc un număr impresionant de
concepte, unele fiind definite după răbdătoare incursiuni
arheologice, altele derivându-și semnificația din context. De
fiecare dată, datele analizei sunt mereu nuanțate, amplificate și
resistematizate pentru a evita deopotrivă riscul ambiguității și al
unui jargon rebarbativ.
Dintre aceste șase secțiuni, a
patra și cea mai intinsă (Scurtă istorie a poeziei
tranzitive) reprezintă o succesiune de micromonografii privind
operele unor poeți reprezentativi pentru tipul amintit. Sunt
prezenți aici Wordsworth, Whitman, Ezra Pound și imagismul,
akmeismul și Maiakovski, Pessoa, Bacovia, Robert Frost, Kavafis,
William Carlos Williams, Montale, Ponge și personiștii americani.
Capitolul se incheie cu câteva considerații generale, nu inainte de
a se trece in revistă raporturile dintre modernismul românesc și
poezia tranzitivă. E de discutat mai intâi dacă aceasta din urmă
are o “istorie”, de vreme ce istoricitatea unui fenomen presupune
contacte și influențe, legături cauzale și conștientizarea unei
tradiții. Or, poeții tranzitivi nu manifestă (cu excepția spațiului
anglo-american) sentimentul unei continuități: tranzitivitatea
apare ca un fenomen local și fiecare poet sau grup e nevoit să
refacă drumul “depoetizării” pe cont propriu, fără a putea profita
de achizițiile anterioare. Apoi, există aici câteva situații
problematice – e vorba atât de rupturile intre poetica și poezia
unui autor (cazul lui Pound sau al lui Maiakovski), cât și de
incadrările contestabile (Ponge și cummings puteau figura cu egală
indreptățire ca exponenți ai poeziei ludice și experimentale). In
ceea ce privește anatemizarea modernismului românesc interbelic,
cauza trebuie căutată, dincolo de un posibil parti-pris, in
faptul că reprezentanții săi, cu excepția lui Bacovia (tranzitiv)
și a lui Barbu (reflexiv), nu intră exact in tiparele conceptuale.
Prin urmare, ceilalți sunt expediați către niște vârste anacronice:
astfel, Blaga ar fi un “poet retoric” și “decorativ” ce se
diferențiază de poezia tradițională doar prin renunțarea la versul
clasic; Arghezi e in parte sămănătorist și poporanist, in parte
tributar principiilor “modernist-baudelairiene”. Puțini sunt,
totuși, autorii la care “opulența semantică” să nu fie contracarată
de o tentație a realului: in Flori de mucigai, de pildă, in
Hore, in 1907 – Peizaje sau intr-o bună parte din
erotica argheziană se găsesc veritabile insule de
tranzitivitate.
O discuție detaliată asupra
trăsăturilor definitorii pentru cele două dimensiuni decupate in
corpul poeziei moderne se realizează in penultimul capitol (Cele
cinci dimensiuni), unde acestea sunt descrise in funcție de
cinci parametri: eul poetic, cititorul, limbajul, realitatea și
textul insuși. Pertinente și utile sunt precizările privind
ipostazierea eului liric (ca individualitate subiectivă/
obiectivă), introducerea conceptelor “Versus”, “Discursus” și
“Textus” ca alternative de producere a sensului și de tratare a
spațiului grafic, precum și observațiile despre distrugerea și
“recuperarea” realului. Cu toate acestea, poezia tranzitivă conține
un paradox, pe care l-a remarcat Mircea Martin in Postfața
volumului: ea se naște și se dezvoltă ca reacție la poezia
reflexivă, astfel incât lectura și ințelegerea ei necesită nu doar
simpla disponibilitate a cititorului, ci, deopotrivă, parcurgerea
și asimilarea codurilor și convențiilor poeziei
reflexive.
Capitolul final (O posibilă
tipologie) recapitulează sintetic datele analizei, oferind o
descriere funcțională a celor două tipuri, completate acum cu un al
treilea, la care se făcuseră până atunci, ce-i drept, trimiteri
constante. E vorba de o poezie ludică și experimentală, anterioară
modernismului, care pornește din manierism și străbate, prin
Lautréamont și dadaism, lirica europeană până la I Novissimi
și Tel Quel. Categoria e mai dificil de circumscris, din
cauza granițelor sale vagi – orice radicalizare a unui fapt poetic
poate să treacă, in cele din urmă, drept experiment. In ceea ce
privește poezia reflexivă, discuția se poartă in marginea lui
Valéry, ceea ce face ca teoreticianul român să comită o eroare
asemănătoare cu aceea a lui Hugo Friedrich: cercetătorul german
echivalase poezia modernă cu poezia reflexivă; Gheorghe Crăciun
identifică poezia reflexivă cu poezia pură, ermetică. Ar fi fost
profitabilă, pentru a evita această suprapunere tranșantă, o
raportare a noilor categorii la curentele istorice: expresionismul
manifestă o reflexivitate soft, imagismul dozează cu
moderație tranzitivul și reflexivul, in timp ce in suprarealism se
pot găsi, in proporții diferite, toate cele trei componente. O altă
confruntare utilă ar fi putut avea in vedere diviziunile
complementare efectuate in blocul modernismului – Marcel Raymond și
mai ales Nicolae Manolescu (al cărui concept extins de
“avangardism” descrie cu exactitate, deși nediferențiat, deopotrivă
poezia tranzitivă și pe aceea ludic-experimentală).
Ca instrumente de lucru, “poezia
reflexivă” și “poezia tranzitivă” au atât o valoare tipologică
(reprezintă două seturi de invariante culturale care suportă
contextualizări variate), cât și una istorică (existența lor se
limitează la cadrele poeziei moderne). Sunt ele simple categorii
descriptive sau implică și o situare valorică? Deși afirmă adesea
că binomul amintit nu implică o valorizare, Crăciun recunoaște in
cele din urmă că volumul său reprezintă “o pledoarie pentru
includerea acestei poezii «scuturate de podoabe» in rândul
modelelor poetice astăzi cu valoare de canon, și nu al fenomenelor
marginale”. Printr-un joc al imaginilor, se poate spune astfel că
poezia tranzitivă, “partea nevăzută a aisbergului”, se transformă
treptat in vârful său canonic. Culmea e că evoluția poeziei noastre
din ultimul deceniu nu numai că a confirmat, dar chiar a intrecut
așteptările acestei cărți profunde, care rămâne ea insăși un vârf
al teoriei noastre literare de după 1990.
*)Gheorghe Crăciun,
Aisbergul poeziei moderne, postfață de Mircea Martin,
Editura Paralela 45, Pitești, 2009, 448 p.
ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).