Zau daca stiu de ce m-au enervat asa de tare evocarile lui Henri Zalis*! In definitiv, oameni suntem si cine “te face om”, te respecta, iti alinta frustrarile si te ajuta in tineretea revolutionara, iti ramane in amintire precum farul pe mare. Dar nici chiar asa! In ultimii ani, am inteles, cred eu, foarte bine nostalgiile ceausismului originar, citind memoriile unor Dumitru Popescu, Silviu Curticeanu, Alex. Barladeanu, Cornel Burtica, Ion Brad, Stefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil, facand serioase eforturi de obiectivare pana si in fata teoriilor unor Neagu Cosma, Nicolae Plesita & Co.
Ba chiar si nostalgiile dejiste, drapate egolatru, ale lui Silviu Brucan le-am inteles, mi le-am justificat omeneste pana la un punct. Asta, desi nu le-am acceptat nici premisele utopizante si nici, mai ales, absenta “simtului critic si autocritic”, cum se spunea pe atunci. Asa e peste tot in lume cand se analizeaza dezastrele produse de comunism: se pleaca de la o presupusa inocenta initiala, se ajunge la inerentele erori si “accidente de parcurs”, se condamna “intinarea” sfintelor idealuri de catre dictatori (invariabil cu fata fascista ori nationalista), se trece la zdruncinarea Dreptei si la “inechitatile capitalismului”, pentru a se ajunge la necesitatea universala a social-democratiei etc. Dar nu stiu de ce tot ceea ce pot sa accept in evocarile nostalgicilor politicieni comunisti devine brusc – si furios – inacceptabil la un om de litere. Or fi fost rosii rodiile din “gradina” cu amintiri a lui Henri Zalis (dincolo de titlul malfonic al cartii), dar e prea de tot sa vezi in trecut numai purpura “sanatoasa” a obrajilor, nu si palmele jilave, buzele mincinoase, incruntarea cenzurii, cinismul versatil si, in general, mizeria aleilor fructifere…
Adica, vreau sa zic, Henri Zalis (72 de ani, absolvent de filologie in 1955, om al Gazetei literare, cercetator la BCU cu carti despre romantismul romanesc si naturalismul european, dar cunoscut mai ales ca impatimit specialist in Felix Aderca) sa nu stie si sa nu spuna altceva despre Zaharia Stancu decat ca – band o cafea impreuna, in fostul sediu al scriitorimii din casa Toma Stelian – fostul informator al Sigurantei si om al bolsevismului i-a spus, oftand: “Bravo, Henricule, noi suntem cat suntem jumatate talent, jumatate opera femeilor de langa noi”?!? Adica nulitatea vremelnic si ilegal “universitara” pe nume George Macovescu sa nu fie decat “profesorul nostru de teoria literaturii in anul I”?!?
Adica din tot examenul biografiei lui Petru Dumitriu sa nu rezulte decat magnifica disculpare incuibata parsiv in formula: “toti eram pe atunci bolnavi de duplicitate, important era sa nu o patim”?!? Eusebiu Camilar, autorul teribilei uraciuni intitulate “Negura”, a ramas in memoria afectiva a lui Henri Zalis prin trei gesturi: 1) “ma primeste intr-un salon mobilat ingenios”, 2) “ma serveste cu prajituri de casa”, 3) “imi toarna din ceainic”! I. Peltz, “iesit din genuni in lungi plimbari solitare pe soseaua Vitan”, este incifrat in – culmea! – versurile lui Blaga “o, sufletul! Sa mi-l ascund mai bine-n piept”! Un Blaga despre care, intr-un articol (“Poezia actuala si ideile revolutiei”) publicat in iulie 1959 in “Scrisul banatean”, Henri Zalis spunea ca ilustreaza “misticismul frenetic” si “orientarea anti-rationalista” specifica “declinului culturii burgheze”!… Si atunci cum sa te mai mire invaluirea lui Mihai Beniuc in falduri uitatoare de muchiile de cutit ale piticului, precum: “vesnic proaspat suflul vitalitatii ardelene, raportul energetic al marii poezii civice. In totul, zice Zalis despre Beniuc, omul acesta cu o coama de par leonin ilustreaza ireprosabil virtutile acelui sentiment cultural ardelenesc, asezat, constructiv, care ne-a adus pe meterezele unei unice redute…”
Decat rodiile lui Henri Zalis, parca erau mai zemoase merele verzi ale lui Doinas, muscate aici saptamana trecuta. E drept ca Zalis noteaza si “ifosele militante ale lui Paul Georgescu”, “bizantinele compromisuri cu ultrajul”, la Geo Bogza, il taxeaza de “ahotnic” pe Sergiu Farcasan fiindca (dupa cronica la volumul lui Eugen Frunza “Jos mainile de pe Coreea”) determina Sectia de presa sa-i ia dreptul de semnatura pe 1953. Un Eugen Frunza considerat “poet minor”, dar si “bun conducator de idei”! Mostenind de la mama “natura solara”, iar de la tata “firea suferinda si tematoare de aventuri”, Henri Zalis nu-i poate preciza lui Marin Preda pentru ce scrie in “Saptamana” lui Eugen Barbu (“de nu ma umblau niste jigodii, ma feream de vecinatatile convulsive”) insa, trecand peste pretiozitatile de limbaj si vanitatea invariabil ultragiata a autorului, am fi nedrepti daca nu am atrage atentia asupra celor doua centre de sigur interes ale cartii: calatoria intreprinsa in URSS in 1975 impreuna cu Mircea Iorgulescu pentru a raspunde atacurilor la care presa sovietica supusese “Delirul” lui Marin Preda, si capitolul “Intre printi si diplomati”, narand experienta autorului de colaborator la periodicul La Roumanie Nouvelle intre iunie 1952 si oct. 1953, sub egida Institutului roman pentru relatii cu strainatatea, alaturi de Al. Duiliu Zamfirescu, Eugen Filotti, Constantin Boranescu-Lahovary.
*) Henry Zalis, Gradina cu rodii, Editura Universal Dalsi, 282 pag.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar
Ziarul de Duminică
Cronica nervoasa
Zau daca stiu de ce m-au enervat asa de tare evocarile lui Henri Zalis*! In definitiv, oameni suntem si cine "te face om", te respecta, iti alinta frustrarile si te ajuta in tineretea revolutionara, iti ramane in amintire precum farul pe mare. Dar nici chiar asa! In ultimii ani, am inteles, cred eu, foarte bine nostalgiile ceausismului originar, citind memoriile unor Dumitru Popescu, Silviu Curti…