Radu Aldulescu (n. la 29 iunie 1954, București) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediția I, Editura Nemira, 1996; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Editura Phoenix, 1997, ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2011); Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (ediția I, Editura Nemira, 1998; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (ediția I, Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004; ediția a II-a, Editura Corint, 2006; ediția a III-a, Editura Cartea Românească, 2009; ediția a IV-a, Editura Polirom, Top 10+, 2012); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006), Ana-Maria și îngerii (Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneția.
“Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinerețe pîn’ la bătrînețe și totodată de la bătrînețe tînjind spre tinerețe și mai departe, revenind în permanență în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăți ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip și fără mărire, aici am șezut și am plîns etc. Ori de cîte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecît întîmplările, lucrurile și personajele inventate. Un cerc vicios (Oare de unde voi începe a-mi plînge faptele vieții mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivînd acest roman, supraviețuind experienței personale care l-a declanșat, salvîndu-mi iarăși viața scriind.” – Radu Aldulescu
*
După un cot al șoselei, dincolo de dealuri apărură în zare munții cu urme de zăpadă pe creste. Andreea îl strînse pe bărbatu-său de mînă. N-o mai mînca, nu se mai plictisea, i se luase probabil glasul de emoție. Numai ce vorbise de munți și uite-i! Nu mai era nevoie să se străduie pentru a se închipui plecată în vacanță, într-o călătorie plină de surprize plăcute, precum un program prelungit de desene animate. Peste încă doi kilometri, tot pe dreapta, aidoma cimitirului acela privat de la ieșirea din București, alt țarc dreptunghiular: gardul înalt de trei metri, de culoarea cimentului crud, cu foișoare pe coame, platforme și cuști hexagonale cu geamuri mari, ca punctele de supraveghere din aeroporturi, amplasate în colțuri și pe laturile mari ale dreptunghiului, iar dintre clădirile lungi și joase, ca niște hangare, se înălțau turlele căptușite cu tablă ale unei biserici – o pușcărie, Penitenciarul Frăsineni, care nu exista cînd fusese Robert prima și ultima dată aici. Oricum nu-și prea amintea împrejurimile, nu recunoștea peisajul decît extrem de vag. Totul se schimbase; treizeci de ani sunt destui, prea de ajuns, te ia groaza… Îmbătrînise, îmbătrînea de la o secundă la alta: pe măsură ce timpul îi expira, pierzîndu-și treptat consistența, diluîndu-se, memoria se dilua și ea pulsînd în erecții intermitente, refăcînd traseul: cimitirele… fabricile… combinatele… pușcăriile… Țarcurile! Adevărul e că n-a dus lipsă. I s-au dat chiar cu asupra măsură, mai cu seamă că de o vreme învățase să și ceară, Doamne, dă-mi lacrimi și umilință și aducere aminte de moarte… Nu mai avea practic ce să-și amintească, deși Frăsineniul era un oraș la fel de familiar ca cele prin care trecuse în drum spre el. Nu exista în urmă cu treizeci de ani și totuși și-l putea aminti din niște discursuri cu iz de litanie, niște efluvii de vorbe duduitoare, vindicative, cu accent țărănesc peltic, urcînd și coborînd pe valuri de aplauze, urale, lozinci scandate. Valuri, avalanșe, cataclisme eliberate parcă din fundul pămîntului, de sub talpa iadului. Se întîmpla să le audă la difuzoarele din halele fabricilor sau din sălile de masă ale pușcăriilor. Tătucul care dădea decrete de amnistie, deh, adevăratul părinte al hoților, violatorilor și criminalilor, singurul care știa cu adevărat ce-i în sufletul lor, fiindcă mîncase și el pîinea lor cîndva. Eroul între eroi declanșînd cataclismul mulțimilor, intercalat uneori de programe de muzică populară, cu cîntece din repertoriul Privighetorii Carpaților. Tătucul, eroul, deh, l-au omorît, l-au împușcat ca pe un cîine… Oricum, fuseseră niște vremuri de pomină, ale tinereții lui Robert Diavolul călcînd în picioare lacrimile și umilința și aducerea aminte de moarte, măcar că i se dădeau cu asupra de măsură. Tinerețea lui ștanțată, însemnată cu fierul încins al discursurilor acelea, tot mai îndepărtate, făcînd și ele să se dilate memoria în erecții intermitente: planul de sistematizare… ștergerea diferenței dintre sat și oraș… partidul… poporul… industrializarea… modernizarea… în conformitate cu învățăturile… în spiritul ideilor… societatea socialistă multilateral dezvoltată… visul de aur al omenirii… să facem totul să facem totul să facem totul. De bună seamă că din vorbele astea s-a ivit Frăsineniul pe care-l vede acum: un cartier de vreo două sute cincizeci de blocuri cu patru etaje, printre care nu mai există nici o casă din vechea așezare. Cele cîteva tipuri de blocuri ar putea da seama la o adică de felul cum a evoluat în timp grija partidului față de om: blocuri cu balcoane și fără balcoane, tip ghetou, cu fațade cenușii sau acoperite cu strop de tencuială dată cu vinarom, tip cămine de nefamiliști, cu grătare încărcate cu oale și crătiți la ferestre, sau mai cochete, ca-n stațiuni turistice, cu acoperișuri și mansarde placate cu țiglă roșie și fațade ornate cu motive folclorice și figuri geometrice încastrate în tencuială, flori stilizate, fluturi, brăduți, perechi de dansatori.
Știuse, desigur, auzise, dar îi fusese pur și simplu imposibil să-și închipuie: așezarea, satul care-i umblase prin cap tot drumul amestecat cu cîntecele Privighetorii, nu mai exista. Dispăruse pe veci dimpreună cu vremurile alea și cu tinerețea lui. Amintirea acelui Frăsineni îl ajungea parcă acum din urmă dînd să-l strîngă de gît: Ce naiba căuta el aici cu femeia asta după el? Nu mai erau vremurile și nici ei pentru te miri ce pețeală năucă, îndrăcită, ca cea din urmă cu treizeci de ani… Iarăși uitase, n-are decît să repete iarăși pînă i-o intra în cap definitiv: veniseră aici pentru a se stabili definitiv, să găsească ceva ca o locuință, ieftină, ca pentru buzunarul lor, constrînși de lacrimi și umilință și aducere aminte de moarte. Din proprie dorință de fapt. Unde mai pui că-s și grăbiți, măcar că se cuvine să caute pe îndelete, să cerceteze, să cumpănească, să aleagă cu mare atenție ce i-ar aranja ca preț și confort. Cumpără doar o casă, nu o haină sau o tigaie. Ceva pentru o viață. Uite însă că viața lor se întîmplă de azi pe mîine, tot pe grabă. L-au lăsat pe Andrei cu doamna Fota, de care nu pot abuza mai mult de două-trei zile, în afară că-n cel mult trei zile trebuie să-și ia calabalîcul, să lase garsoniera goală pentru cei cărora le-au vîndut-o – o familie de negri congolezi găsiți printr-un anunț la ziar și care vorbesc românește fără urmă de accent; sunt aici de niște ani buni, dinainte de revoluție și au mai apucat să afle că au nu mai puțin de nouă copii, Dumnezeule, vor sta claie peste grămadă unde ei au stat cu un singur copil. Trebuie că așa se obișnuiește la ei, acolo de unde vin. Obiceiul ăsta trebuie că le-a prins bine aici. Există oameni mai strîmtorați și decît ei, a remarcat Robert în treacăt. Andreea însă n-a avut vreodată stare să ia aminte la strîmtoarea altora și mai cu seamă acum, cînd atît de tare arde de nerăbdare să scape de propria strîmtoare, de pericolul de a fi scoasă afară-n stradă, așa încît să se vadă odată mutată.
S-au hotărît pe loc pentru primul apartament pe care le-au picat ochii, scris căznit de o mînă vag alfabetizată pe un bilet dintr-o foaie de caiet dictando, alături de alte zeci de astfel de anunțuri de vînzări de locuințe, mobilă sau mașini lipite pe un panou pentru afișaj electoral din piața orașului, unde i-a lăsat microbuzul. Le spusese șoferul microbuzului că-s acolo apartamente de vînzare căcălău. Căcălău, măria ta, ca-n povestea cu regele. Ai de unde alege, uite-l! Ăsta-i al nostru. Cu două camere. Notează adresa, tăticuțule, strada Petre Zugravu… Uite că scrie și prețul. Extraordinar! Incredibil! Or să ne mai rămînă și bani, o grămadă de bani. Apartamentul costa cam trei sferturi din suma rămasă din vînzarea garsonierei, după ce plătiseră datoria la întreținere care-i constrînsese să vîndă, pentru a nu fi evacuați. Gîfîiau deja amețiți de bucurie. Zăboviră acolo cît să-și tragă sufletul printre tarabele cu legume și mărfuri de tot felul de-ale privatizaților, iar de jur împrejur barăci de cîrciumi cu una și aceeași firmă: Caracatița S.R.L. – grătare cu mici și terase cu mese și scaune de plastic, unde sărbătoriră izbînda în avans bînd cea mai ieftină bere la halbă pe care o pomeniseră vreodată undeva, iar mititeii erau și ei mai mari și mai ieftini decît oriunde în lume. Extraordinar! Incredibil!
Se întoarseră în piață pe înserat, ca să prindă ultimul microbuz înapoi spre București. Trei ceasuri și jumătate dus, trei ceasuri și jumătate întors, și tot trei ceasuri și jumătate le fuseseră prea de ajuns ca să facă un tur al orașului și să perfecteze tranzacția plătind avansul apartamentului găsit pe panou, unei familii de disponibilizați de la Combinat. Oamenii fuseseră puși pe liber, primind în schimb salariul pe doi ani. Vindeau apartamentul și se duceau la țară unde-și renovau o casă și-și deschideau un magazin… Lumea circulă, tăticuțule, se mută de colo-colo, cumpără, vinde, face case, își deschide afaceri… Și ei circulau, pînă la un punct erau și ei în rîndul lumii, mă rog, ne-am înfipt aici pe viață, definitiv, constată Andreea cu oarece regret. I se mai tăiase din avîntul inițial, înțelegînd că trebuie să-și ia adio de la București, ceea ce nu s-ar fi putut spune despre Robert: păi unde-i mai bine decît aici? La cea mai ieftină bere, la cei mai ieftini mici și tot ce văzuseră pe tarabe și la buticurile de la parterurile blocurilor era mai ieftin decît în București și nu mai spun apartamentele. Disponibilizările făcuseră să scadă prețurile. Oamenii vînd și pleacă unde găsesc de lucru mai lesne. Pentru ei însă, mai mult decît orice conta că-și găsiseră un acoperiș deasupra capului.
Odată instalați, se puteau în sfîrșit dumiri unde nimeriseră. Aer curat, ozonat, liniște, în unele ceasuri ale amiezei nu vedeai țipenie de om pe străzi, iar prin livezile și pădurile de pe dealuri puteai să umbli o zi întreagă fără să vezi pe nimeni. Un oraș părăsit, ceea ce nu era totuși decît o impresie. Lumea pleca la lucru dimineața devreme spre Cîmpulung, Pitești, Rîmnicu Vîlcea, pe la firme sau ce mai rămăsese din fabrici și combinate după disponibilizări și se întorcea seara tîrziu după 50 sau 120 de kilometri de navetă făcută cu microbuzul. Mai bine de jumătate din cele două sute cincizeci de blocuri se înșirau de o parte și de alta a trei kilometri de șosea-bulevard central purtînd un nume pe măsură, Dacia, paralelă cu rîul și străbătînd platoul deschizîndu-se și lărgindu-se printre șiruri de dealuri cu păduri pe coame, spre nord, spre zarea peste care se profilau munții. Din șoseaua-bulevard se ramificau spre vest și est străzi care aproape că ajungeau la cîmpurile și zăvoiul de pe malul rîului și la livezile de meri și pruni care începeau la poalele dealurilor și urcau pînă-n buza pădurii.
Bordeiele rudarilor cioplitori de linguri și fuse din lemn de frasin zadarnic le-ar mai fi căutat Robert. Dispăruseră ca și cum nu fuseseră vreodată. Dispăruseră și casele de la drum, cu tot cu drumul. Din satul pe care-l știa rămăsese doar numele, lipit acum de orașul construit pentru salariații combinatelor din zonă, într-o vreme cînd lumea auzea din cuvîntările lui Ceaușescu, indicațiile și planurile de sistematizare, că toată valea asta a șoselelor care leagă Frăsineniul de Pitești și Vîlcea avea să fie garnisită cu salbe de blocuri pentru muncitori ce vor lua locul satelor pînă după anul 2000, un termen-obiectiv nu foarte îndepărtat și nu imposibil de realizat, dacă n-ar fi venit revoluția să dea peste cap planurile și indicațiile, împiedicînd totodată transformarea Frăsineniului într-o periferie a unei metropole de vis, parte din acel vis de aur al omenirii, îndelung invocat, promis și rîvnit și de care s-a ales praful și pulberea. Vremurile s-au răsucit și s-au pritocit de nu le-ar mai fi recunoscut nici unul ca Robert Stan zis și Satan și Diavolul, trecut ca prin brînză prin acel vis de aur și prin praful și pulberea lăsate-n urmă, pentru a încropi din propria viață un soi de lucrătură a diavolului și pentru a simți pe pielea lui și-n carnea lui timpul debilizîndu-se, diluîndu-se pînă aproape de dispariție, mai ales după acel fatidic an 2000, cînd tot mai mulți asemenea lui, roși pînă la os de sărmănie, ar fi dat să se întoarcă precum într-un paradis pierdut în acel vis de aur, dimpreună cu tătucul, eroul între eroi, tatăl minciunii și tartorul tuturor capetelor înfierbîntate de delirul lui, în pofida unor blesteme precum ale sătenilor din Frăsineni, cu casele și gospodăriile demolate pentru a face blocuri pe locul lor.
N-ar fi fost mare lucru ca urmele acelor blesteme să stăruie încă în aerul ozonat din preajma munților și dealurilor împădurite, ca niște semne ale vremurilor în continuă pritocire. Pe șoseaua-bulevard central și pe străzile care dădeau în ea treceau jeep-uri ca niște tancuri de lux și limuzine scumpe de toate neamurile, iar pe dealuri apăruseră cîteva vile cu fațade zugrăvite-n culori ca niște țipete, cu terase vaste, geamuri imense, fumurii, de termopan, curți pavate cu dale de gresie și marmură, garduri și porți din fier forjat cu camere video de supraveghere pe ele, imitînd domenii din filme cu clanuri mafiote și magnați miliardari – un alt soi de vis de aur, la care n-au visat la o adică neam de neamul lor de activiști și secretari de partid județeni, primari de comune și orășele de provincie, directori și șefi de secție din combinate, deveniți peste noapte patroni, oameni de afaceri prosperi, consilieri locali, șefi de filiale de partid, parlamentari, multimilionari în dolari și euro emanînd o pricopseală ce pare să-și tragă vlaga dintr-o plămadă duhnitoare, învîrtoșată, de chin, sărăcie lucie și potop de nenorociri de toată mîna, precum accidente de circulație cu tot mai mulți morți și răniți pe șoselele tot mai aglomerate, boli mortale îndesindu-se și diversificîndu-se aidoma unor pedepse nemaiprididind să facă față păcatelor tot mai multe și mai grele, morți subite sau agonizante provocate de droguri, alcool și alte soiuri de vicii, crime ivite din certuri la beție, tîlhării, răfuieli, răzbunări, suiciduri, matriciduri, fraticiduri, cataclisme naturale tot mai dese și cu tot mai multe victime, conflicte armate și atacuri teroriste.
El unul revenise după treizeci de ani, înțelegînd în sfîrșit că n-ar mai fi avut de ales, că vine o vreme cînd ești constrîns să te limitezi, pe măsură ce împrejurările devin tot mai potrivnice și totodată prielnice resemnării, împăcării și liniștirii, ce tîmpenie, să ai bani de cheltuială. Aia e că nu mai ai, ai cam cheltuit tot, ai rămas pe scîndura goală. Aici ar fi fost să fie stația terminus. În Frăsineni, într-un apartament cu două camere cocoțat pe coasta unui deal. Pe ferestrele bucătăriei și a uneia din camere se vedeau munții, iar pe pajiștea în pantă de sub fereastra celeilalte camere pășteau mai mereu două vaci și o iapă împiedicată de picioarele din față cu un mînz după ea. Cînd se săturau de iarbă, Robert le vedea coborînd panta la containerul cu gunoi de lîngă blocul de peste stradă, ca să tragă cu dinții de gunoaie, să le răsfire pe jos și să-și aleagă de mîncare din ele. Iapa zvîcnea din copitele din spate ca să alunge cîinii care mîrîiau și lătrau întărîtîndu-se unii pe alții să-și apere teritoriul și hrana, păstrînd o distanță strategică potrivit de mare, care să le permită eventual să muște și să fugă, fără a fi ajunși de copitele iepei și coarnele vacilor, de unde se vede că războiul supraviețuirii cere vigilență, atenție, strădanie neîncetată. E un război, o luptă, chiar dacă e loc sub soare și pentru învinși.
Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească