Sărăcia moștenită de Lențica din neam, din străbuni, fusese lăsată fetelor ei moștenire ca un blestem, pe care Brîndușa se învrednicise să-l rupă, dar cu ce preț? Prețu-i prea mare: pe cît de tare-l urăște pe Laurian, pe-atît de greu i-ar fi să se dezică de el. Este și ăsta un preț, nu cu mult mai mic decît blestemul sărăciei, încercat la o adică pe propria piele și pe care-l vede de jur împrejur la toată lumea, la surori și la maică-sa… Își ajută cît poate neamurile, cît o lasă inima, fără să reușească vreodată să le mulțumească. Sătulul nu crede flămîndului, mă rog, nu se poate achita întru totul, dar e tot atît de adevărat că flămîndul e greu de săturat, oricît l-ai îndesa. Și ce să mai zici, fiecare cu soarta lui, o zicere pe care o freacă pînă ia foc, în afară că fiecare le știe pe ale lui… Le știe și se-ntîmplă că le spune și altora, să se ușureze, o meteahnă din care poate ieși ce nu te aștepți: maică-sa, uite, îi povestise Brîndușei de Robert. Păi și înainte să apuce să-l vadă și după aceea, drept pentru care, după ce s-a întîmplat să-l vadă, ei i s-a făcut s-o pună să se intereseze de el și astfel a ajuns Lențica să-l întrebe pe Miron, cînd a apărut iarăși în Mohaci, și Miron că cine, Diavolul? Ți-e dor de el, dadă Lențică? Auzi cum îi zicea, Diavolul, sau înger-îngeraș, cum și-l amintește Lențica, plămădit și încropit parcă din vorba aia cu care își tot împăna poveștile, cum că femeia l-a încălecat pe dracu’ și dracu’ a-ncălecat lumea și pămîntu’…
Cînd se nimerise la maică-sa și-l văzuse, cinci minute doar, între drumuri, cu surorile și copiii pe picior de plecare, trebuie că deja începuse să lucreze obsesia în ea, să și-l închipuie ca pe un multvisat și multașteptat, măcar că uneori presimțea ca pe o aiureală o astfel de fixație. Un bătrîn înalt, adus de spate, arcuit parcă de o slăbiciune extremă ce reverbera în lumina aceea smerită a ochilor de un albastru stins și hainele lui arătînd roase de purtare îndelungată și decolorate de intemperii, hainele unui călător neîngăduindu-și prea multe clipe de răgaz, și felul cum se înclinase în fața ei și-a surorilor, umil, uitîndu-se-n pămînt, urîndu-le parcă tot binele din lume, iar binele chiar s-a întîmplat, cînd l-a reîntîlnit și l-a cunoscut în școală.
Fiind făcut din pămînt s-ar fi cuvenit într-adevăr să se uite-n pămînt, în timp ce curviștinele alea cu pîntecele și buricele dezgolite rînjeau uitîndu-se la el, dat fiind că erau făcute din coasta lui. Acuma însă, și io te iubesc, floricică… Repetînd de-a surda i-ar fi trebuit mai multe perechi de palme ca s-o simtă, să și-o apropie, s-o îmbrățișeze, s-o mîngîie, ca și cum ea l-ar fi făcut să se îndoiască de propriile simțuri. N-ar fi fost mare lucru să fi intrat în anul morții după cît de pornit era, iar ea părea și mai pornită decît le pomenise cîndva pe maică-sa și pe soră-sa, rătăcite amîndouă acum printre umbrele mîloase ale unui trecut incert, mistuit de același foc – carnea care arde, sfîrîie și se face scrum înainte să apuce să putrezească și să rămînă sufletul și duhul tînjind în van după carne, la fel ca palmele care se îndoiesc de tot ce ating și iarăși se vedea revenind în vremurile cînd nimerise prima dată prin locurile astea, pe un traseu concentric, urmînd cercuri tot mai strînse, pînă devenea duhul putred al unui diavol care dădea ochii peste cap sastisit, dezgustat, îngrețoșat, fiindu-i prea de ajuns ce a văzut.
În loc să se uite-n pămînt, se uitase la ea. Căscase gura la ea. El era o curviștină pentru care ea, ca și un bărbat cu dare de mînă, cu posibilități de a-și satisface capriciile, găsise slujba asta. Îl cumpărase destul de ieftin la o adică, ca să-l folosească în nopțile cînd o apuca amocul. Îi era la-ndemînă, comod, locuia la o jumătate de oră de mers pe jos de școală, dar îi plăcea să vină cu mașina, cu BMW-ul ei valorînd o mică avere, o sumă de neconceput pentru el, uite-o călare pe treizeci de mii de euro, rulînd agale sau în viteză prin centrul orașului luminat de firme de magazine și localuri cu program non-stop, savurînd fiecare secundă și fiecare milimetru de decor, mișcările, zgomotele, mirosurile. Tîrgul ei, orașul, primul oraș peste care a deschis ochii pe cînd avea șapte ani, cînd maică-sa se îndurase s-o aducă, s-o plimbe prin magazinele din Pitești ca să-i cumpere uniformă de școală. Mai încoace văzuse Parisul, Londra, Madridul, Ierusalimul, făcuse excursii pe banii lui Laurian, parcă doar pentru a afla că nicăieri nu-i mai pe sufletul ei ca-n drumurile noaptea prin tîrgul copilăriei.
În unele nopți se grăbea. Scăpa ca din pușcă din școală, din brațele Diavolului și din mădularul lui de foc, încărcată de ostilitate tăcută, gata să explodeze. Atunci îl folosea înnegurată de mustrări de conștiință. Nici vorbă că i-ar fi păsat de Laurian; dar că nu-și putea ierta că-i privează pe copii de prezența și ajutorul ei, de care se puteau lipsi altminteri. Îi era de ajuns o jumătate de oră cu Diavolul, în care vedea chiar diavolul în carne și oase, viciul pe cale s-o tonifice, s-o remonteze pentru următoarele trei-patru zile, amînînd prăbușirea, dezastrul și totodată chemîndu-l apropiindu-și-l pas cu pas. Mai multe erau totuși nopțile cînd, din drumul cu mașina aluneca direct, într-o transă a acuplării violente și înlăcrimate, prin care întrevedea și chema iubirea, pe bărbatul multașteptat, uitînd de treburile de acasă și de copii, de obligațiile ei de profesoară și directoare. Îi era de ajuns să vorbească pe mobil cu copiii, să-i îndrume cu indicații dictate de exigența ei de mamă iubitoare. Copiii nu-i ieșeau din cuvînt, vorbele ei le intraseră oricum în sînge și-i călăuzeau în permanență, mai ales cînd nu era acasă: să mănînce, să strîngă unde au mîncat, să spele vasele, să-și facă temele pe care ea le va verifica și să nu care cumva să nu fie în regulă. De la ora de să se culce, da, fără televizor și să-și pună hainele-n ordine, să-și facă ghiozdanul pentru a doua zi și abia pe urmă să iasă afară la joacă. Să intre amîndoi în casă pînă se întunecă și nu-ți dau voie cu bicicleta, iubitul meu, și nici ție cu rotilele, iubita mea, fiindcă mi-e frică, sînteți singuri și-s mașini multe… Mîine, da, cînd o să fiu cu voi.
Fata și băiatul, Greta și Alin. Iubitul meu și iubita mea. Erau ca și părinții ei de care n-a prea avut parte. Cu ei își împărțea viața și socotea că trebuie să le spună și să știe tot: sînt cu Robert, da, sîntem în școală, în vreo două ore mă întorc acasă. Da, iubita mea, îți promit că te las să te duci la ziua Lilianei la Brașov, am să te duc eu cu mașina. Poate-l luăm și pe Robert cu noi. E și el de-al nostru…
După două ore, cînd o sunau sperînd s-o prindă în drum spre casă, ea își amîna întoarcerea acasă cu o zi sau două: acum o jumătate de oră ne-am hotărît să dăm o fugă pînă la Constanța, sau București, sau Cîmpulung. Încotro îi dicta inspirația iubirii. Programul copiilor trebuia totodată să-și urmeze cursul normal și cînd lipsea de acasă mai multe zile. Să se ducă la școală, să mănînce, să se culce singuri, iubitul meu, o să-ți cumpăr jocul ăla pe calculator, îți promit, da, și cățelul ăla de la bunica o să-l luăm acasă. Numai să nu muște… Să nu fie bolnav… Lasă c-o să-l ducem la doctor să-l vaccineze, să-l deparaziteze, dacă-l iubești atît de mult… Să fiți cuminți, să stați cuminți pînă mă întorc, să puneți ceasul să sune, să vă treziți mîine dimineață la școală… Ce fac? Nu v-am spus? Sînt pe drum, în mașină, în noaptea asta o să dormim la hotel… O să vă descurcați, nu-mi fac probleme, da, sînt mîndră de voi… Da, acum mîncăm, friptură de pui cu cartofi natur și salată de roșii, da, și salată de fructe, da, are ananas, bucăți de banane și boabe de struguri, bucățele de măr, da, camera-i spațioasă, cu două paturi mari, baie cu cadă, televizor, plasmă, terasă de unde se văd munții… Ce să facem? Vorbim, stăm de vorbă, ne uităm la televizor, mai stăm puțin și ne băgăm în pat la culcare… Vedeți, aveți grijă ce-i spuneți lui tata dacă apare la noapte acasă. Știți voi de fapt, nu-mi fac probleme… Nu, nu, în nici un caz. Îi spuneți să nu mă sune. Nu vreau să fiu deranjată, vreau să mă odihnesc, să mă relaxez. Nu am nici un chef, îi spuneți voi ce și cum, știți voi ce să-i spuneți…
Alin și Greta se pricepeau s-o descurce tot atît de bine pe cît știau să se descurce în lipsa ei. Deprinseseră rapid, din mers, jocul acesta al maturizării timpurii, necesarul compromis intrat în legea firii, în timp ce erau ținuți la curent cu toate mișcările mamei lor și li se spunea tot, mai puțin lucrul cel mai important pentru care mama îl tîra pe Diavol după ea. Nu neapărat pentru că li s-ar fi impus o interdicție pentru acum ne-o tragem, ne futem și așa mai departe, ci pentru că la o adică asta se subînțelegea, iar ei îi înțelegeau nevoile de felul ăsta, la fel ca nevoia de a fi liniștită în privința lor. Se versaseră în jocul complicităților, în complicațiile lui inutile și deopotrivă indispensabile, absurde și obligatorii totodată: tata nu trebuie să știe, deși oricum știe, dar trebuie să pară că nu știe. Toate acele conveniențe îi făcuseră să-și piardă inocența înainte de a și-o împlini în zilele și nopțile cînd înțelegeau că trebuie să stea singuri acasă, căci mama lor își făcea mendrele cu iubitul ei Diavolul, căruia de cîteva luni îi spuneau Robert, tot așa cum altădată diavolul purtase multe alte nume reținute și însușite de la mama și numaidecît uitate, ca și cum n-ar fi fost, pentru a fi înlocuite cu altele. De cînd se știu, diavolul și-a avut rostul și locul lui important în familie, făcînd ca prin mîna bună a mamei lor să le vină distracțiile, jocurile pe calculator, bicicleta, rotilele, telemobilele cu cameră video, mesele la McDonald’s, excursiile și vacanțele în Grecia, Egipt, Coasta de Azur… Mama li se dedica trup și suflet altminteri, spre deosebire de tatăl lor pe care-l vedeau încă și mai rar decît pe ea și-l vedeau destul de des beat, gălăgios, dar de bună seamă că și el era al lor și avea rolul lui, bine stabilit, căci mama ținea uneori să le amintească că-i tatăl lor, chiar dacă beat și vorbind în dodii. Să se ducă la el să-l liniștească, să-l pupe, să-l mîngîie, să-l iubească, e și el al lor…
Și el și mai cine? Zbuciumată cum era, armonia familiei lor își trăgea vlaga din aplecarea mamei lor spre diavol, oh, te iubesc te iubesc te iubesc… Cît de des i-ar fi spus-o, tot nu-i era de ajuns, iar datoria Diavolului era să țină aproape, floricică, ți-am spus doar că și io, presimțind pasămite că asta ar fi o cale să-și crească șansele de supraviețuire pentru următorii douăzeci de ani în slujba oferită de ea. Crezuse, i se păruse, dar nici pomeneală să fi intrat în anul morții. Era tot mai sigur pe viața lui în timpul escapadelor cu floricica lui prin orașe, stațiuni turistice, camere de hoteluri și moteluri în care nu zăboveau mai mult de două zile, într-un soi de circuit fragmentat de lună de miere. Poate că tocmai Brîndușa intrase în anul morții, după felul cum se-ndura să calce în gura lăcomiei: ce nu cheltuise vreodată cu alții și n-ar fi cheltuit nici în visele cele mai generoase cu mama și surorile ei, risipise tot într-o veselie cu Diavolul ei decrepit și priapic, luat de val, simțindu-se tot mai în largul lui în postura de gigolo în mizerie.
Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească