Baranga nu turna pe nimeni, dar isi manifesta ingrijorarea fata de noile curente artistice intolerante. La accentele de critica sociala nu marsa, abtinandu-se intr-o obstinatie opaca a ochilor deveniti imobili. Era la curent cu modele literare occidentale, dar nu le comenta, oferindu-se in schimb sa furnizeze informatii si interpretari despre viata culturala interbelica si personajele ei pitoresti. Se asigura ca e in gratii, inca bine cotat, si ca usa ii ramane deschisa.
La un moment dat a devenit extrem de prudent, prin sedinte nu-si mai facea vechiul show, cand era nevoit sa ia cuvantul se manifesta economic, ba chiar zgarcit, spunand strictul necesar, si de o maniera alba, lipsita de nuante, de ironie sau umor. Dupa moartea lui Zaharia Stancu mi-a facut impresia ca s-a abstras si din activitatea Uniunii, plasandu-se voluntar intr-un amurg, si apoi intr-o eclipsa totala. Am cunoscut-o si pe sotia lui intr-o calatorie de servici in strainatate (m-am referit la vizita in Anglia cu actori si regizori) si m-am intrebat care sunt legile dupa care se armonizeaza oamenii in cuplu. Ea facea roluri puternice, dar mi se parea ca din viscere, cu ajutorul temperamentului, nu al talentului si subtilitatii scenice. Ca personaj ea insasi, aveam impresia ca-si spun cuvantul in fizionomia intelectuala mai mult instinctul si scoala vietii decat reflectia si inspiratia. Mi-a placut cu adevarat, parandu-mi-se atunci altcineva, intr-un interviu acordat nu stiu carei televiziuni, in ultimii ani, cu putin inainte de a muri, cand gandea intr-un spirit original, sustinandu-si ideile curajos si aprofundat.
In ce-l priveste pe Titus Popovici, acesta mi-a fost prieten, sau cel putin asa m-a lasat sa cred multa vreme. Ma frecventa des, ne-am plimbat si prin parcuri impreuna, am avut nenumarate discutii confidentiale, critice la adresa anomaliilor sociale, a cuplului prezidential si a altor varfuri ierarhice. Avea o sumedenie de calitati: inteligent, cultivat, plin de talent, harnic atunci cand trebuia, bolnav diplomatic ori de cate ori voia sa se mentina in umbra. Din cand in cand facea crize de impulsivitate, devenind rau fata de colegi, iar curiozitatea scriitoriceasca il impingea spre barfa, temperata doar de propriul simt al dreptatii, ce-l facea sa dea pana la urma fiecaruia ceea ce se cuvenea. A fost macinat de drama unei optiuni gresite intre genurile literare. S-a lansat cu succes in tinerete ca romancier si cred ca vocatia lui a fost proza epica, dar posibilitatea unui castig mai rapid si substantial l-a impins catre scenariul cinematografic. Practica acest gen cu real profesionalism, dand cinematografiei cateva dintre piesele ei grele, dar a ramas cu nostalgia romanului. Proiecta cate ceva, in aceasta directie, poate si incepea, fiindca de-a lungul anilor mi-a relatat subiectele catorva romane de amploare la care lucreaza, dar totul ramnea in faza intentionala. Cinematografia, si mai ales nevoile financiare, il tiranizau.
Cred ca i-a fost si frica, intrucatva, de rigorile prozei de larga respiratie, nu din punct de vedere tehnic, ci al nevoii de a fora critic realitatea sociala. Nu-si mai putea permite licentele de tinerete fata de adevarul istoric, si nu vedea nici modalitatea de a-si camufla in proza, ca in cinematografie, aluziile si sagetile polemice. Iar ca sa atace frontal defectele de sistem, in literatura, nu avea curajul, fiind paralizat – ca noi toti, de altfel, pe diferite planuri – de o doza buna de oportunism politic. Aceasta l-a facut sa sufere, sa tanjeasca, sa se simta neimplinit si sa-si rontaie marunt nemultumirea in critici de surdina, cu prieteni de incredere, si uneori chiar cu cine se nimerea.
Cea mai indrazneata intreprindere a lui pe taramul filmului, pentru care mi-a cerut expres ocrotirea, a fost serialul de televiziune “Lumini si umbre”. Vazand ca “merge”, proiectase – cerandu-mi mereu sfatul – sa-l duca departe, dar dupa trecerea mea la Consiliul Culturii, ramas fara protectie, serialul s-a frant. I s-a cerut sa reteze varfurile de lance, el a refuzat si, excedat, a abandonat munca la ceea ce considera a fi opera lui de prestigiu. Si alte filme ale sale au avut nevoie de o umbra protectoare, inclusiv ultimul, “Vlad Tepes”, despre care se tot spunea ca “ridica probleme”. Ascunse in itele politice ale vremii, se regaseau, ici colo, nu prea bine camuflate, problemele Romaniei actuale. Am reusit sa-l facem sa treaca. Atat cat a putut, marcat de frica si de tot felul de complexe, Titus Popovici a mobilat cinematografia cu lucrari de substanta, ce nu se multumeau sa epuizeze o tema corect, ci dadeau de gandit, reusind de regula sa faca sa functioneze vasele comunicante ale istoriei, ducand idei dinspre prezent spre trecut si dinspre trecut spre prezent.
Tinand piept pericolului suprematiei “folclorului nou
Incet incet, cum ma asteptasem, obsesia lui Ceausescu pentru eroul comunist transpus in arta, a palit. Viata il solicita pe alte coordonate, mai acute, isi gasea satisfactii in realizari autentice, neimplinirea din arta punand-o pe seama vesnicei “ramaneri in urma” a constiintei fata de baza materiala si, in acest cadru, a lentoarei adaptarii creatorilor de fictiune la cadenta societatii. Ici colo, mai ales prin judete, i se vorbea de carti, de spectacole, dar nu avea timp sa citeasca sau sa se duca la teatru (vedea numai filmele romanesti inainte de a fi difuzate), ca atare nu putea controla personal, iar in recomandarile activistilor nu prea mai credea.
Ii ramasese o rezerva, amatorii, dar arta populara nu-l pasiona cine stie ce. In spectacolele festive de stadion exista intotdeauna o repriza de hore si cantece, fireste uzate, batatorite, care nu-i mai spuneau mare lucru. (In materie de muzica usoara prefera romantele si cantecele de pahar din perioada copilariei si tineretii lui.) Am observat ca nici interpretarile folclorice de mare clasa nu-i retineau atentia.
Intr-un an, la o plenara de vara, pe litoral, N.C. a oferit un pranz Comitetului Central, pe comeseni distrandu-i atunci cateva tarafuri de prima mana. Organizatorii, printre care si inspectori ai Consiliului Culturii, ne-au facut o surpriza: l-au introdus in program si pe naistul Gheorghe Zamfir, venit din Franta sa-si petreaca vacanta la Marea Neagra. S-a produs cu numere cunoscute ale repertoriului sau: doine si bocete, piese de mare expresivitate, prilejuind artistului o demonstratie de virtuozitate. E drept, in marea sala de la club, tocmai se mancau sarmale si mamaliga, si grija multora se concentra asupra savuroaselor bucate inca fierbinti. Nici cuplul prezidential nu se numara printre amatorii de auditie. Mi-a fost rusine de naist si m-am dus sa-i atrag atentia lui N.C., facandu-i si lui, bineinteles, un serviciu, daca nu in sensul de a-l ajuta sa beneficieze de inaltatoarea arta, in acela de a nu-l lasa sa se compromita fata de reputatul interpret. Era harmalaie si nu m-a inteles, cerandu-mi sa repet. Cu gura plina, a alertat-o apoi pe consoarta. “Auzi draga, asta e Zamfir. Canta la televiziunea franceza.” S-au oprit cateva momente amandoi din mestecat, el incordandu-si auzul cu expresia controlorului nemultumit de putina pretuire acordata valorilor consacrate, ea neconvinsa, privind spre artist intrebator, dubitativ. Tragand cu ochiul, unii i-au imitat, ceea ce a facut sa se auda mai bine dialoguri situate in afara oricarei disponibilitati pentru hrana spirituala.
O dovada de minimalizare a folclorului – intr-una dintre expresiile lui cele mai concentrate si savant evidentiate in cultura romana – a fost si atitudinea cuplului (nu-mi face nici o placere sa folosesc acest termen, dar din nefericire intr-o serie de cauze urate se coalizau, intrand in concurenta doar pentru titlul de cel mai penibil), asadar, atitudinea fata de Muzeul Satului. Intr-o zi, mai pe ocolite si nebulos, mi-au facut cunoscuta ideea potrivit careia un muzeu taranesc n-ar avea ce cauta in Capitala. Nu am inteles ce vor sa spuna, am crezut ca e vorba de un capriciu de moment al inculturii. Dar subiectul a fost reiterat, tot atat de prolix si alambicat, astfel ca n-am ajuns la miezul ideii. Cu prilejul nu stiu carei receptii restranse de la Palatul Elisabeta, N.C. m-a chemat insa in fata unei ferestre si mi-a aratat, la distanta de numai cativa zeci de metri dincolo de gard, un acoperis de paie. “Se uita strainii astia la noi, mi-a spus cu amaraciune, si-si inchipuie ca tot tara de tarani am ramas”. M-am luminat. Era vorba de o neintelegere, prin urmare. “Pai n-avem decat sa le spunem ca aici nu e o comuna rurala suburbana, ci muzeu national. Si inca de talie mondiala.” “Nu e vorba de ce le spunem noi, a ricanat nemultumit ca n-am prins dintr-odata substratul, e vorba de ce impresie isi fac ei, si ce spun cand se duc acasa.” “Putem acoperi fereastra aceasta, am sugerat o solutie practica a problemei. Dar ideea cea mai buna e sa introducem in programul vizitelor o ora pentru Muzeul Satului.” Prelungeam discutia, si el nu avea timp. Printr-un gest mi-a dat sa inteleg ca vom relua subiectul. Si, intr-adevar, l-am tot reluat ani de zile, cat am stat eu la Consiliu.
Intelesesem, in sfarsit, ce era in capul lor: Muzeul Satului ne tragea, pasa-mi-te, imagistic inapoi din punct de vedere istoric, oferea cartea de vizita a vechii Romanii taranesti, in timp ce tara se schimbase. Explicatiile culturale nu puteau tine piept “greutatii” tezei politice, de aceea am schimbat tactica. Aduceam in sprijin opiniile de specialitate ale forurilor internationale, ce calificau respectiva institutie ca o capodopera a genului si pe Gusti, initiatorul ei, drept geniu sociologic, invocand, in ultima instanta, chiar inalta protectie a UNESCO. S-au lasat pagubasi, dar cu regret, cu amaraciune nevindecabila, si cu o durabila antipatie fata de persoana mea.
* Din volumul “Memorii III de Dumitru Popescu, Cronos autodevorandu-se. Artele in mecenatul etatist”, in pregatire la Editura Curtea veche