Prezența unor nume care au scris istoria jazz-ului, a
pop-ului și a rock-ului au devenit o obișnuință, în sfârșit, și pe
scenele din România.
Aceste apariții artistice excepționale acționează în
răspărul vieții cotidiene și ar fi interesant de înțeles cine joacă
rolul pietrelor și cine pe al apei în această paradoxală
ecuație.
Și a venit și rândul lui Herbie Hancock. Din nou câteva mii de
oameni s-au bucurat la aflarea veștilor despre acest concert, o
parte dintre aceștia reușind să-și facă și bucuria de a cumpăra
biletul de participare la întâlnirea cu marele muzician. Sala Mare
a Palatului aproape s-a umplut, iar cei care au fost prezenți au
simțit poate – cu o strângere de inimă – cât de mult s-a căscat
prăpastia culturală dintre ei și ceilalți pentru care numele lui
Herbie Hancock (de exemplu) nu înseamnă nimic.
Voi menționa doar în treacăt doza inerentă de snobism, precum
și latura comercial-industrial-globalizantă a evenimentului și a
concertului în sine. Acestea au existat și vor continua să existe,
pentru că, deocamdată, e unicul mod de funcționare al acestui
bussiness. Ceea ce însă mi se pare mai interesant și provocator de
îndoială este încercarea de a da un răspuns la întrebarea din
titlu. Într-adevăr, cu ce ne-a încălzit prezența lui Herbie Hancock
la București? Vom suporta mai ușor spiritul străzii? Vom “deveni
mai buni”? Vom pluti mai ușor în trafic mânați de mesajul de “Pace
a Lumii” care guvernează proiectul muzical promovat de artist în
cadrul prezentului turneu? Vom avea senzația că “am pus mâna” pe
cel care ne-a încântat în timp în zona devenită tot mai “de nișă” a
preferințelor noastre muzicale?
Am avut senzația că acest concert, care a adunat o sală plină
de oameni fără stridențe agresante, lansa aproape câte o întrebare
la fiecare notă sau acord – și nu au fost puține -, venită întocmai
și la timp într-un discurs muzical care, în dimensiunea sa
subliminală, a impresionat printr-o adâncă fundamentare ritmică,
după care noi tânjim de fapt în viața de zi cu zi.
Cred că răspunsul este simplu. Am avut în fața noastră un
lider care nu și-a depășit condiția. Herbie Hancock ne-a
impresioant doar prin ceea ce a facut pe scenă și nu prin ceea ce a
promis că ar putea să facă. Alături de vocalista Kristine Train,
chitaristul Lionel Loueke, basistul James Genus, bateristul Trevor
Lawrence Jr. și de Greg Phillinganes la instrumente cu claviatură,
Herbie Hancock, spiritul și energia sa care dădeau coerență
întregii performanțe scenice, ne-a vorbit pe viu despre ce înseamnă
a fi pasionat și constant. Asemenea unui părinte normal care nu
“investește” în copii – creațiile sale -, ci doar dăruiește fără
istov la turație maximă pentru că poate, Herbie Hancock a lansat un
mesaj direct la toleranță. În cazul nostru, este vorba despre o
reală și lipsită de alint asumare a vieții care ne înconjoară. Nota
de plată ne va cere oricum să ne asumăm și ceea ce nu ne
aparține.
Herbie Hancock ar fi putut să stea liniștit, datorită
talentului și a gândirii sale muzicale, în aproape orice “luntre”
stilistică ar fi dorit. A ales însă să nu stea comod. Funk-ul,
pop-ul, blues-ul cu accente de world music sau acid jazz au defilat
în fața noastră în combinații câteodată deconcertante, dar
coerente. Toți cei care au navigat pe aceste ape agitate s-au
dovedit a avea palmele bătătorite și ochii strălucitori, chiar dacă
– și ei – fac față unei vieți marcate de rutină într-o măsură mult
mai mare decât credem.
În Sala Mare a Palatului ne-a fost cald și bine văzând pe
fețele celorlalți că pasiunea, credința și disciplina de fier pot
funcționa bine împreună. De această dată a fost Herbie Hancock și
concertul de deschidere al seriei “Fusion Nights”, care va continua
pe 22 noiembrie cu concertul “Nouvelle Vague”.
Fotografiile au fost realizate de Alex Bărbulescu și Alex
Chelba.
VIRGIL OPRINA (n. 1964) lucrează ca operator imagine de
televiziune din 1990 și este jurnalist free-lancer de televiziune
și corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al
Universității Naționale de Muzică are de asemenea și un master în
muzicologie, fiind în prezent doctorand la aceeași facultate. Scrie
critică muzicală din 1995 adunând sute de articole publicate în
reviste sau secțiuni culturale ale cotidianelor din România, pe
site-uri culturale, îmbinând activitatea publicistică și de
realizator de documentare, reportaje și corespondențe de
televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau
blues.