Copil fiind, am învățat pe pielea mea avatarurile vieții la bloc.Unul dintre acestea se concretiza în vânătăile obținute periodic după zbenguielile prin apartament în urma contactului brusc și nepremeditat cu mobilele înghesuite până la refuz.
Altul consta în zgomotele puternice, dar cam neclare, care veneau de undeva, din pereți, însoțite de bombănelile exasperate ale mamei: “Iar își bate nevasta ăla de la parter!”. Viața la bloc avea, desigur, și numeroase avantaje; cel mai important, pentru vârsta mea, erau copiii, vecinii de etaj, vecinii de scară, vecinii de bloc, vecinătate care crea un soi de solidaritate, simultan cu un germen de rivalitate, ambele foarte motivante. Oricum, noi, copiii de la bloc, nu aveam nicio treabă cu cei de la case, ba chiar îi meprizam oarecum pe cei din cartierul cu grădini, verande, străzi pietruite și garduri de lemn. Toate acestea se petreceau undeva prin blocurile cele noi cu șapte etaje și apartamente de două-trei camere din bulevardul Dinicu Golescu. Vecini buni cu Gara de Nord. Cândva, pe la mijlocul anilor 60.
Atunci, în acei ani, au răsărit marile cartiere de blocuri ale Bucureștiului, în care se îmbulzea cine voia și cine putea sau se nimerea, venind fie de la casă cu cișmea în curte, fie de la țară cu budă-n curte, fie de la o mansardă meschină și fără nicio curte. Aici, la bloc, s-a înjghebat, mai de voie, mai de nevoie, traiu-n comun: “Vecinăăă, n-ai cumva o lingură de ulei în plus, că mi se arde mâncarea pe foc?”; “Mamaaa lu’ Costeeeel? Îl lăsați pe Costel să iasă afarăăă?”; “Tu-ți grijania mă-tii! Acum ți-ai găsit să bați covoarele, putoare ce ești!”; “Vecineee, te fac o tablă pe balcon, că tot e duminică?”; “Am putea să vă deranjăm puțin diseară, la Sfîntu’… că la al nostru iar i s-a ars o lampă… și nu găsim de schimb… că e d-ala rusesc, Tem?”. “Fiareee vechi cumpăăăăăăăă’!”.
Chiar și cu Gara de Nord ne împăcam relativ bine, cu toate că producea aglomerație și mai ales fum de la locomotivele cu abur încă în funcțiune, înnegrind inevitabil și iremediabil – spre disperarea mamei – ferestrele, perdelele, tocurile de la stradă. În schimb, magazinele din zona Gării erau mai bine aprovizionate față de alte cartiere ale Bucureștilor, iar în Piața Matache găseai de toate.
După scurgerea mai multor decenii, oamenii au ajuns să fugă, fiecare cum poate, de la bloc; cartierele de case cu grădină din spatele liniilor de blocuri au dispărut, iar în loc au apărut alei sufocate de mașini lipite una de alta, chiar și pe trotuar; țiganii au renunțat la colecta sonoră a “fiarelor vechi” (dar orice obiect vechi lăsat afara dispare instantaneu); nimeni nu se mai autoinvită la serialul, cândva unic, pentru că fiecare se uită la altceva; schimbul inter-etaje de mirosuri culinare continuă neabătut, cu o relativă intensificare în week-end (mai lung decât pe vremuri, când zi liberă era doar duminica) și chiar covoarele nu mai sunt bătute cu aceeași osârdie periodică (acum toată lumea are aspirator). În schimb, astăzi, carpetele și preșurile sunt scuturate viguros direct afară, de pe balconul termopanat sau nu, iar ciorba veche este aruncată, la rândul ei, pe fereastra de la bucătărie. Totul (praful și ciorba) se revarsă direct pe glafurile sau pervazurile nefericiților de la etajele inferioare. Detaliu de care nu-mi aduc aminte din trecuta mea copilărie petrecută la bloc.