Desi are o cultura enciclopedica si idei originale (unele cam trasnite), autorul nu reuseste sa convinga.
Amplele poeme din volumul Cantate de Moise M. Istorica (Bucuresti, Ed. Semne, 2006) constituie, in intentia autorului, o panorama a razboaielor din istoria lumii, un fel de Memento mori scris de un militant pentru pace. Din punct de vedere tematic, volumul indeplineste conditiile pentru primirea Premiului Nobel. Din punct de vedere literar – nu.
Desi are o cultura enciclopedica si idei originale (unele cam trasnite), autorul nu reuseste sa convinga. Poezia, in cazul sau, vireaza frecvent in discurs. Si nu orice fel de discurs, ci unul teatral:
a??Imperiala putere romana era intre apogeu si cadere./ Pe trupul ei, prin defileuri sau pe campii/ Escadroane in deplasari nebunesti./ In maruntaiele ei samanta unei noi religii lucra./ Zeimi in inaltare, zeimi in cadere,/ Ingurgitand miscari, nasteri si disparitii./ O Roma ostenita de nebunia puterii, de depravarea maririi,/ Dar natura, stapana a toate isi urmeaza ale ei.”
Inclinat spre filosofare, Moise M. Istorica isi pune adeseori degetul aratator la tampla si reflecteaza, intr-un stil sententios-grandilocvent, asupra mersului istoriei. Cateodata le atribuie si personajelor istorice aceasta morga de cugetatori. Iata, ca exemplu, un dialog dintre Traian si Decebal:
a??Iar Traian: ”Te iubesc asa cum esti, nelinistit./ Omul este un accident al naturii,/ Deci si eu si tu, intuitie, asa cum esti.”/ Iar Decebal: ”Ancestralul guverneaza nu noi,/ Hazard esti, Traiane, ca si mine memorie/ a cromo-zomilor!”
Attila insusi devine un fel de a??imparat-poet”:
a??O, Pegasul meu, asin al visatorilor,/ si tu vei fi atins de bici dumnezeiesc,/ Gandea Attila”.
Modul in care autorul isi reprezinta existenta are – nu se poate nega – noblete. El greseste insa tonul, care in literatura poate salva sau arunca in neant orice text. Foarte evidenta este aceasta eroare in versurile de dragoste care apar din cand in cand, pe neasteptate, in cuprinsul cartii. Poetul ii face iubitei declaratii emfatice. Daca ea ar avea simtul umorului, ar izbucni, fara indoiala, in ras vazandu-l pe adoratorul ei cum sta in genunchi si declama, cu ochii inaltati spre cer:
a??Pe umerii tai rotunzi/ Flutura arta, o, iubita mea,/ Strabatand eternitatea,/ Seri citind portativele lumii./ Steaua polara isi leagana vesnicia./ Suntem cu totii locuiti de himere,/ De aceea vedem patratura sferei/ Cantand la ghitara.”
Nu astfel se cucereste o femeie. Iar cititorul – nici atat.