“Exceptional personaj!” iti vine sa exclami citind confesiunile lui Radu Iftimovici despre savantul roman George E. Palade. Plasticitatea si expresivitatea puse in joc pentru a relata istoria plecarii marelui savant roman din tara demonstreaza incontestabilul talent literar al lui Iftimovici, membru al sectiei Dramaturgie din cadrul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. (Marcela Gheorghiu)
Fr.I. Rainer, desi anatomist si o vreme seful morgii de la Spitalul Coltea, tinea niste cursuri de biologie generala fermecatoare. “Anatomia se invata din tratate si atlase”, spunea el. “Eu va propun altceva. Sa incercam ca, pornind de la cunoasterea alcatuirilor structurale, sa descifram esenta acelui miracol care este viata”. Nu este de mirare, astfel, ca Rainer, care nu tinea anoste si pedante cursuri de anatomie, ci facea incursiuni biofilosofice de morfologie functionala si de evolutionism, a fost un adevarat magnet pentru tineri. Impulsuri de tip renascentist il faceau sa se repeada la Atena doar pentru a studia forma nasului la statuile antice (era si profesor la Belle Arte), dupa cum dorinta de a cunoaste antropologic poporul roman ii purta pasii alaturi de Dimitrie Gusti pe coclaurile putin batute ale satelor. Colectia de cranii pe care ne-a lasat-o este unica in sudul si estul Europei, aducand perpetuu argumente impotriva aberantei teorii a rasei pure.
Grigore T. Popa, venit de la Iasi dupa moartea lui Rainer, fusese si el un copil de exceptie. Nascut intr-o familie de tarani nevoiasi, orfan de mama, a fost tinut la liceu cu banii invatatorului din sat, care n-a vrut sa se piarda un asemenea element supradotat (unde ne sunt acum acesti dascali?). La 15 ani, Grigore T. Popa tradusese “Generelle Morphologie der Organismen” a lui Ernst Haeckel si obtinuse din partea vestitului biolog de la Iena permisiunea de a o publica in Romania. Viitorul mare anatomist a lesinat la primele ore de disectie. Batranul laborant care l-a reanimat turnandu-i o caldare de apa in cap a zis: “Aista ajunge doctor cand oi ajunge eu mitropolitul Iesilor”. 28 de ani mai tarziu, in 1930, lucrand la Cambridge, Gr.T. Popa si cercetatoarea australiana Unna Fielding au dovedit in premiera mondiala ca celulele nervoase pot secreta hormoni, deschizand astfel vastul orizont al neurocriniei.
Francezul Andre Boivin, unul dintre varfurile biochimiei europene din epoca, scrisese deja lucrari de pionierat in domeniul acizilor nucleici – baza a vietii -, mai ales in explicarea ereditatii si a evolutiei vietuitoarelor.
Nu e de mirare astfel ca, atras de cercetarea biologica fundamentala, Gigi Palade si-a uimit colegii acceptand ca subiect de teza pentru titlul de doctor in medicina si chirurgie o propunere a lui Rainer: studiul rinichiului la delfin. Acest organ arata ca un ciorchine de strugure. De ce? Are oare aceasta forma vreo semnificatie evolutiva? Vreo legatura cu procesul de adaptare a mamiferului la viata acvatica? Cum ii era firea, junele Palade s-a dedicat intr-atat acestui subiect, incat, in 1936, cand toti colegii de an isi sustineau tezele de 70-80 de pagini dedicate unei probleme limitate de patologie (urmarirea in spital a catorva bolnavi, aprecieri asupra eficacitatii unor tratamente sau operatii etc.), Palade era departe de a-si fi ispravit cercetarile de anatomie zoologica si deci nepregatit sa avanseze concluziile evolutioniste pe care nemasurata sa ambitie si exigenta sa le cereau.
Va reusi sa termine teza abia dupa patru ani; familia sa se agita disperata ca “Gigi nu reuseste sa ajunga doctor”. Lucrarea, o adevarata monografie cu numeroase fotografii si desene originale, a fost remarcata imediat dupa publicare nu numai de oamenii de stiinta din tara, dar si de cativa cercetatori de peste hotare. Retinut in facultatea bucuresteana de medicina, Palade a urcat fulgerator, in numai sase ani, treptele universitare de la asistent la conferentiar. Multi dintre cercetatorii de vaza au initiativa si originalitate in investigatiile pe care le fac, dar putini au si talent didactic. Cap organizat, bun desenator, Palade s-a dovedit a fi un didact perfect. La Miami, un medic romano-american care i-a fost student in Romania prin anii 1945-1946, mi-a spus: “Nu reuseam sa invat puzderia de nervi si nervisori cranieni. Cineva mi-a spus: . L-am prins intr-o seara cand se pregatea sa plece acasa. Si-a scos pardesiul, a luat cretele colorate si, pana pe la zece seara, mi-a tinut o asemenea lectie, incat nu am mai avut probleme cu nervii cranieni”.
O intrebare tulburatoare: Ce s-ar fi ales din acest om supradotat, daca ar fi ramas in tara? Premisa: originea mic burgheza si, pe deasupra, calitatea de ginere al “odiosului” capitalist Malaxa. Foarte probabil ca ar fi suportat insultele militienilor-calai la canalul Dunare-Marea Neagra sau, in cel mai bun caz, ar fi fost eliminat din facultate si marginalizat, asa cum s-au petrecut lucrurile si in cazul altor cercetatori de mare talent, precum embriologul Angelescu, geneticianul Alexandru Caratzali, chirurgul Alexandru Pop de la Cluj, antropologul Botez de la Iasi (mort la Canal) s.a.
De altfel, simplul fapt ca prin anii ”50 reusise sa-si castige o buna faima peste Ocean ii deranja grozav pe politrucii din tara. Un distins cercetor in histopatologia sistemului nervos, dr. Arcadiu Petrescu, mi-a povestit ca in 1955 a venit la el in laborator un anume doctor Botez, neurolog, si l-a intrebat: “Draga, cine e Palade asta din America? E ceva de capul lui de-l lauda strainii atata?”. “Este. A facut descoperiri esentiale”, a raspuns A. Petrescu. “Mi-am luat angajamentul la partid sa-l demasc. O fi adevarat ca e ginerele lui Malaxa?”. “E adevarat”. “A, atunci e perfect. L-am ars”, si-a frecat mainile veleitarul Botez.
15 ani mai tarziu, neurologul Botez era profesor in Canada. Pentru el, notiunea de transfug nu mai era o eticheta rusinoasa, ci una de glorie. Tuna si fulgera impotriva comunismului ca nimeni altul.
Prins in capcana
Nicolae Malaxa avea fler. Neincrezator in stabilitatea bancilor romanesti, campioane in falimente rasunatoare, si speriat de cardasia Ribbentrop-Molotov, isi plasase o buna parte dintre castiguri in banci occidentale, mai ales britanice si americane. Intuia ca va veni o vreme cand va trebui sa fuga din calea tavalugului sovietic. Si cand acel timp a venit, industriasul si-a luat toata familia (cu exceptia ginerelui ramas conferentiar la Facultatea de Medicina) si s-a stabilit, temporar, la Istanbul. O ducea cu el si pe micuta Georgia, nepoata sa. Ulterior, dupa 1947, Malaxa s-a stabilit cu tot fieful la New York.
“Ce a facut acolo?”, l-am intrebat pe George. S-a multumit sa duca o viata linistita? “Nici vorba”, mi-a raspuns el. A intrat cu pasiune in comertul cu materiale de razboi. Riscanta optiune. Un singur pas gresit si puscaria iti deschide usile. Mai putin obisnuit cu rigorile legilor economice americane, Malaxa a cochetat cu diavolul, expediind armament unor firme dubioase din America de Sud, astfel incat a efectuat un scurt stagiu in spatele gratiilor. A scapat totusi usor, dar anihilat total ca om de afaceri. Ramas in Romania, George era sfatuit din ce in ce mai staruitor sa-si ia talpasita. In ciuda simpatiilor comuniste, neurochirurgul Dimitrie Bagdasar, ministrul Sanatatii in guvernul Petru Groza, era printre cei mai speriati: “Pleaca, domnule! In America sa te duci! Urgent!”. Vorbe in vant. Cand Palade ii cerea o recomandare catre serviciul pasapoarte sau macar o scrisoare catre vreun om de stiinta american (Bagdasar se specializase in SUA), ministrul dadea din colt in colt. “Nu pot, nu e de competenta mea, cei de acolo m-au uitat” etc. In final, pasa mingea: “Numai Tatarascu poate, doar e ministru de Externe”. Intalnirile lui Palade cu Guta Tatarascu, foarte amicale, se terminau cu demagogicul “Baiete s-a rezolvat. In doua saptamani ai pasaportul”. Aiurea!