Cand Tudora Sandru Mehedinti, laureata a Premiului Uniunii Scriitorilor pe anul 1998, mi-a vorbit, in treacat, despre marile figuri hispano-americane pe care le-a cunoscut si le-a tradus, rostind nume ca Julio Cortazar, Gabriel Garcia Marquez sau Adolfo Bioy Casares, am inteles ca discutia va trebui dusa pana la capat cu reportofonul pe masa. A rezultat o plimbare aproape fantastica prin Olimpul literaturii hispano-americane. (Marcela Gheorghiu)
Imi tot spun ca am avut noroc. Am avut parte de un parinte care mi-a fost model in viata si in cariera si, apoi, am avut sansa sa-i cunosc pe cativa dintre gigantii literaturii hispano-americane. De unii m-a legat o relatie oficiala, dar exista si cativa pe care cu adevarat ii pot numi prieteni: sunt acei oameni cu care am avut o legatura constanta, un schimb de idei, o afinitate benefica relatiei autor-traducator.
O intalnire cu Fidel Castro
Amintirile mele incep cu un nume extrem de important nu doar pentru ca a fost primul scriitor mare pe care l-am cunoscut, ci si pentru ca, efectiv, pe scara valorilor, este cel mai pregnant autor la care eu, personal, am avut acces: argentinianul Julio Cortazar. Extraordinara ocazie de a-l cunoaste s-a ivit in 1968. Ma aflam pentru prima oara la Havana, gratie unui schimb de experienta intre Institutul de Lingvistica al Academiei Romane si cel al Academiei Cubaneze.
Pentru mine, intreaga perioada petrecuta in Cuba a fost extraordinara. In 1968 se calatorea greu, iar eu eram constienta ca este un adevarat privilegiu sa pot iesi din tara – si nu oriunde, caci Cuba era un taram de vis, la aceasta prima impresie participand si faptul ca plecasem din tara in plina iarna.
Desi conditiile de viata erau modeste, frumusetea tropicala a Cubei era coplesitoare. Poate aerul, poate atmosfera, arhitectura, culorile, ori sentimentul plenar al vietii pe care il au locuitorii Noului Continent sau poate toate acestea la un loc fac din Cuba un spatiu aparte.
Era in 1968, trecusera doar noua ani de la revolutia lui Fidel Castro, pe care am avut ocazia sa-l cunosc. Imi amintesc ca avea o personalitate covarsitoare, o putere de a-si fascina interlocutorii rar intalnita. L-am cunoscut in timpul Congresului, la o receptie in Palatul Revolutiei. A stat de vorba cu numerosi participanti si cum, din randurile delegatiei romane multi nu stiau limba spaniola, eu am jucat rolul de interpreta. Tot atunci am asistat la unul dintre celebrele sale discursuri. Era un orator uluitor, capabil sa stabileasca o legatura cu publicul cum de putine ori in viata mi-a fost dat sa intalnesc; o fire deschisa, directa, gratie careia si-a castigat multe prietenii. E suficient sa amintesc un singur nume, Gabriel Garcia Marquez, care pana si in zilele noastre, cand, totusi, evolutia Cubei nu s-a dovedit deloc cea sperata, nu numai ca este in continuare prietenul intim al lui Fidel, dar refuza sa-i comenteze obiectiv scaderile.
Revenind, in 1968, Castro era inca eroul Cubei. Acelasi an a fost si cel in care s-a declarat oficial moartea lui Che Guevara, iar in cursul discursului de patru ore la care am asistat, Fidel a dat citirii o scrisoare a lui Che catre el, impecabila din punct de vedere al continutului uman. Era, de fapt, testamentul unui revolutionar, scris cu putin inainte de moarte. Darul oratoric si talentul actoricesc ale lui Castro au potentat la maxim momentul lecturii si am vazut oamenii plangand, eu insami trezindu-ma cu lacrimi in ochi. Emotia pusese stapanire pe intregul auditoriu. S-a recunoscut atunci, poate prima oara, ca intr-adevar Che Guevara murise.
Frumosul Julio Cortazar
Inchid paranteza consacrata intalnirii cu Fidel Castro si ma intorc la Congresul Cultural, organizat la un nivel foarte inalt, la care au participat mari personalitati. Eram insa foarte tanara si nu aveam constiinta importantei lor culturale, ma depasea anvergura evenimentului. In Romania acelor ani erai un izolat, iar eu asa ma simteam si in Cuba. M-am gandit uneori ca daca prima mea iesire ar fi avut loc intr-o tara europeana, poate ca socul ar fi fost mai mic, dar asa, la nici 24 de ani, impactul cu acea lume a fost atat de covarsitor pentru mine, incat nu am avut posibilitatea sa apreciez, pe moment, la adevarata valoare sansa de a fi participat la un asemenea congres.
Spuneam ca pentru mine revelatia a reprezentat-o, fara indoiala, intalnirea cu Julio Cortazar, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani. Trebuie sa amintesc, in treacat, ca Julio Cortazar a trait cam jumatate de viata in Argentina, iar cealalta jumatate si-a petrecut-o la Paris, unde si-a scris o mare parte din opera. Practic, a fost un bilingv nu numai sub aspectul limbii, iar faptul acesta i-a deschis larg portile universalitatii.
Dar, in 1968, in Romania, era aproape imposibil sa fii la curent cu aparitia tuturor capodoperelor din literatura de expresie spaniola. Evident ca stiam cine este Cortazar, de aceea am si fost atat de fericita sa pot sta de vorba cu el, dar nu-i citisem opera decat fragmentar. Mai mult chiar, la sectia de Limba si Literatura Spaniola a Facultatii de Litere din Bucuresti era de neconceput un curs dedicat literaturii hispano-americane. Aflasem despre Cortazar ca este un foarte mare scriitor din cateva povestiri stranse in volum prin anii ’60, sub titlul “Sfarsitul jocului”, in traducerea lui Dumitru Tepeneag si a Irinei Ionescu (cu care am fost colega de facultate), publicate la Editura Meridiane. M-au fascinat de la bun inceput ineditul si frumusetea universului acestui scriitor.
Trebuie sa recunosc insa cu toata umilinta ca nu citisem capodopera romanesca “Sotron” si deci, cunoscandu-l pe Cortazar si fiind atat de emotionata de prezenta sa, nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca treizeci de ani mai tarziu voi deveni traducatoarea in limba romana a acestui roman.
Julio Cortazar te captiva de cum il vedeai. Un om fermecator, pe care l-a ajutat mult si natura. Avea un aspect fizic privilegiat, nu numai pentru ca era un barbat frumos, la cei 54 de ani – avea ochi verzi, era inalt, zvelt -, dar lumea vorbea ca se petrecea cu el un fenomen contrar celui al imbatranirii. Aspectul curios de tanar si l-a pastrat pana aproape de anul mortii – in 1984, la Paris. Paradoxal pentru succesul de care se bucura, era un om modest si as putea spune chiar timid, cu toate ca era din plin daruit cu harul conversatiei. Nu numai ca era un foarte bun orator, dar, in cursul acelui congres, s-a discutat foarte mult la un pahar de rom, prin frumoasele gradini ale Havanei si pe terasa minunatului hotel odata american, si am avut ocazia sa cunosc un om de o mare eruditie, dublata de simtul umorului, de o autoironie oarecum blanda…
Relativ curand, citind ce a scris despre el Gabriel Garcia Marquez, mi-am dat seama cum era Julio Cortazar. Marquez il numea “argentinianul iubit de toata lumea” si apoi spunea ca “prezenta sa avea ceva supranatural. Era in acelasi timp afectuoasa, duioasa, dar si stranie. A fost fiinta cea mai impresionanta pe care am avut norocul s-o cunosc”. Daca Garcia Marquez spunea despre Cortazar ca a fost fiinta cea mai impresionanta din cata lume impresionanta a cunoscut de-a lungul vietii, pentru mine, care aveam douazeci si ceva de ani, a fost, de departe, cea mai coplesitoare personalitate pe care am intalnit-o.