Festivalul Transilvania (TIFF) se dovedeste, tot mai mult, o vitrina in avanpremiera a filmelor care ajung pe marile ecrane romanesti: a fost – anul trecut – cazul extraordinarului City of God (Orasul zeilor), iar anul acesta, al catorva filme (unele, foarte asteptate) care au fost vazute mai intai la Cluj iar apoi au intrat (sau vor intra) in distributia curenta: Elefant, Bowling for Columbine (Cantec pentru un masacru), Reconstruction (Reconstituirea unei iubiri), Aaltra.
Evil este un film suedez – ceea ce starneste anumite asteptari, daca ne gandim ca ultimele filme suedeze vazute de cinefili au fost la Cinemateca si erau semnate Bergman sau Widerberg… Mikael Hafstrom (regizorul lui Evil) nu este nici Bergman, nici Widerberg; este doar un meserias corect, care are o poveste “tare” (un adolescent en mal de vivre nimereste intr-un internat “sado-hard” in care trebuie sa-si tina pumnii in buzunare pentru a nu fi exmatriculat) si se grabeste s-o spuna, pe jumatate european (atmosfera, contextul), pe jumatate hollywoodian (simplitatea, mesajul). Titlul romanesc este “Diabolicul”; din nou o inexactitate, daca nu chiar o gogomanie: Erik, personajul principal (interpretat de tanarul Andreas Wilson), nu are nimic “diabolic”, este doar un adolescent revoltat pe viata care cara pumni in recreatii ca o locomotiva care scoate aburi; “diabolici” sunt ceilalti – elevii mai mari, care se folosesc de scoala pentru a-si experimenta si rafina sadismul innascut. De aceea, titlul ar fi trebuit tradus prin “Rautate”: el se refera la o situatie, nu la niste indivizi.
Nu stiu cat de realist este internatul din film, daca faptele aratate reflecta intocmai sistemul scolar din Suedia anilor ’50, etc. Stiu insa ca am mai vazut – sau citit – chestii similare, ceea ce face foarte plauzibil ce se-ntampla aici: ca si-n Imparatul mustelor – sau, mai recent, City of God -, copiii sau adolescentii produc violenta, reproducand violenta din societate. In Diabolicul, elevii mai mari, stransi intr-un fel de confrerie fascista intangibila, tind sa (re)constituie, la scara mica, un model totalitar – ceea ce induce ideea ca acesta este intrinsec omului, ii vine in mod natural, in timp ce democratia trebuie invatata; acesta ar fi singurul mesaj “intelectual” pe care-l putem desprinde din Evil.
Andreas Wilson (Erik) este una din acele descoperiri care fac legitim mersul la cinema pentru a vedea un film mediocru (Evil este un film mediocru). Dincolo de frumusetea marlonbrandiana a chipului (Wilson pare un Brando la adolescenta, pregatindu-se pentru rolul din Pe chei), are aceeasi structura musculara si-aproape aceeasi statura ca a megastarului american. Degaja acea forta salbatica si-acel calm flegmatic pe care-l asociem “Nasului”. Dar – fireste – nu se poate face nici un pronostic in privinta carierei sale; deocamdata, este doar o prezenta charismatica cu potential: atunci cand isi ofera, cu oboseala ce vine din rutina, torsul sau gol curelei cu care obisnuieste sa-l biciuie tatal vitreg – un chelner violent si vulgar -, Wilson da senzatia ca ar putea fi unul dintre marii actori de maine; dimpotriva, atunci cand incepe o idila avortata cu fata de serviciu din internat – o finlandeza simpla si iubareata -, chipul sau nu mai spune nimic: impietreste inexpresiv intre limitele (banale) stabilite de scenariu…
“Rautatea” fascineaza, insa Rautatea invinsa de Bunatate intr-un film nu foarte bun este mai putin buna decat Rautatea care triumfa intr-o capopopera – si ma gandesc, aici, la Persona lui Bergman. Traim vremuri conventionale.
* Diabolicul/Evil (Ondskan), regia: Mikael Hafstrom, scenariul: Jan Guillou, Hans Gunnarson, Mikael Hafstrom, imaginea: Peter Mokrosinki, cu Andreas Wilson, Henrik Lundstrom, Gustaf Skarsgard si Marie Richardson. Distribuit de RomaniaFilm.