Format la celebra „Scuola Normale Superiore” din Pisa, Sergio Zatti este profesor și conducător de doctorate la Universitatea din Pisa unde predă istoria criticii și a istoriografiei literare. Prof. Zatti a fost visiting professor la multe universități din străinătate, printre care și prestigioasele Berkeley, Yale, Harvard. Este adesea președinte sau referent la colocvii stiințifice naționale și internaționale și membru în juriile premiilor literare. Domenii sale predilecte de cercetare sunt Renașterea și Barocul, de un interes special bucurându-se dintotdeauna poemele cavalerești și îndeosebi Ariosto și Tasso. Contribuțiile sale, ca autor, îngrijitor sau coordonator de volume, sunt numeroase și fac de-acuma parte din bibliografia de referință a cercetătorilor domeniului. Aș cita câteva: Uniformitate creștină și multiformitate pagână. Eseu despre ‘Ierusalimul eliberat’ (1983), ‘Orlando furioso’ între epos și roman (1990), monografia Torquato Tasso (1999) The Quest for Epic: from Ariosto to Tasso (2007) etc. De multă vreme temele sale de studiu sunt și cele de ordin metodologic și comparatist, concretizate în mai multe lucrări asupra genurilor literare (Lumea epică, 2000; Încercări de critică tematică, 2004). În ultimii ani s-a dedicat studiilor comparatiste, iar în prezent lucrează la un volum dedicat formelor și modelelor de scriitură autobiografică.
Legătura profesorului Zatti cu România datează de mai mulți ani, de când a ținut o serie de strălucite conferințe la Universitatea din București, punct de plecare al unei cordiale colaborări cu italieniștii români. De curând prof. Zatti a scris prefața volumului Torquato Tasso, Scrisori din casa de nebuni, poublicată în urmă cu două luni în colecția bilingvă Biblioteca Italiană a Editurii Humanitas, cu o traducere de George Lăzărescu și Miruna Bulumete. Aș vrea ca subiectul interviului nostru să fie chiar acest volum, pentru a-l apropia pe cititorul român de acest text neobișnuit: este vorba de o selecție din enormul epistolar al lui Tasso, mai exact din scrisorile scrise în perioada 1579-1586, adică cei șapte ani petrecuți de poet în spitalul-închisoare Sfânta Ana din Ferrara, dintre care trei în sectorul rezervat nebunilor furioși. Nebunia lui Tasso face de secole obiectul unor discuții și interpretări contradictorii. În scrisorile scrise în recluziune, care au constituit mult timp pentru el singura legătură cu lumea, Tasso vorbește insistent despre sine, despre chinurile și boala sa, însă indirect dezvăluie și aspecte esențiale ale vremii lui, acelea ale amurgului civilizației Renașterii la presiunea Contrareformei.
(Interviul de față a fost publicat mai întâi în revista ”Orizonturi culturale italo-române” din luna martie:
http://www.orizonturiculturale.ro/ro_intalniri_Sergio-Zatti-interviu.html)
– Sergio Zatti, după dumneavoastră ce interes pot prezenta scrisorile scrise de Tasso din casa de nebuni pentru cititorul de astăzi și pe deasupra și străin?
– Interesul constă în faptul că ele reflectă o condiție universală care ne fascinează și ne neliniștește și astăzi: aceea a raportului dintre literatură și putere. Îndeosebi țările care au cunoscut forme vădite sau camuflate de dictatură descoperă și astăzi în aventura lui Tasso un caz emblematic de cenzură și autocenzură și pot recunoaște în poetul din Ferrara figura intelectualului incomod care vrea să înfățișeze prin propria poezie adevărul său despre lume.
– În prefața la volum amintiți de mitul drag romanticilor, țesut în jurul lui Tasso, acela de geniu nebun. Lăsând la o parte faptul că ambii termeni se potrivesc de minune cu ființa lui Tasso, chiar dacă nu neapărat în accepția romanticilor, aș vrea să știu în ce măsură acest tandem se bazează sau nu pe epistolar?
– Adevărul sufletesc al poetului transpare mai ales din scrierile sale private, deși știm că epistolarele vremii aceleia – iar cel al lui Tasso nu face nici el excepție – se supuneau unui cod scriitoricesc uneori foarte rigid. Leopardi spunea că scrisorile sunt opera cea mai bună a lui Tasso și cea mai apropiată de sensibilitatea sa romantică și sesiza marea diferență față de operele literare poetice, unde transfigurarea artistică operează o condensare a dramaticei materii sufletești în figuri și metafore adecvate demersului narativ. Aici, în schimb, interioritatea tassiană răbufnește adesea în mod neașteptat și incredibil, în pofida rigidității impuse de o cenzură care e, de fapt, o formă de autocenzură mai degrabă decât un preț plătit în mod conștient puterii.
Caracterul strict personal al acestor scrisori face din ele un unicat dacă ne gândim, de pildă, la epistolarul lui Petrarca, care e în realitate un lucid și strategic autoportret. Chiar și numărul copleșitor al scrisorilor lui Tasso ne îndeamnă să ne gândim la ele ca la o formă precoce și modernă de „confesiune” autobiografică.
– În scrisorile din casa de nebuni Tasso își descrie cu precizie simptomele bolii, deși declară că nu-i cunoaște nici numele nici cauzele, care însă trebuie să fie destul de clare unui psihiatru din zilele noastre. Câteva dintre aceste simptome trec, cred, și în operele sale poetice. Care ar fi acestea, după dumneavoastră, și dacă apariția lor în opera literară face parte din „modernitatea” atribuită lui Tasso?
– Este greu să creionăm diagnoza „bolii” lui Tasso. Deși astăzi avem la îndemână instrumentele rafinate al psihiatriei și psihanalizei, sau poate tocmai pentru că le avem, putem s-o luăm în direcții greșite. Unora dintre biografiile moderne le place să adauge încă o plăcuță în mozaicul „legendei tassiene” pretinzând să-l așeze pe Tasso pe divanul psihanalistului punându-i aprioric un diagnostic, greșit prin metodă și depărtare istorică. Desigur, în opera sa poetică, această melancolie sau mai degrabă depresie de care am vorbit, această personalitate paranoică intră în construcția personajelor: e destul să ne gândim la un personaj precum Tancredi pe care eu l-aș pune alături de „colegul său” de generație, Hamlet, reprezentant al unei neliniști problematice și perplexe care îl face un personaj autentic modern.
– În analiza personalității lui Tasso dumneavoastră împletiți complexul persecuției cu o anume voluptate autolezionistă și cu sentimentul de dependență și de subordonare față de principe. După dumneavoastră, putem stabili o relație de cauzalitate între atmosfera politico-religioasă a vremii și aceste simptome? Sau, pentru a extinde întrebarea: credeți că anumite circumstanțe politice și ideologice pot, mai mult decât altele, să le inducă oamenilor, mai ales intelectualilor, tulburări psihice și comportamente deviante?
– Baza oricărei patologii este poate una biologică, dar nu încape îndoială că majoritatea comportamentelor deviante pot fi accentuate de presiunile politice și religioase. Deși e greu de stabilit și încă și mai greu de dovedit o legătură mecanică între aceste două niveluri, Tasso rămâne un caz exemplar deoarece tulburările sale sunt puternic legate de imaginea sa de intelectual incomod. Tendința autolezionistă, care se manifestă chiar și în voluptatea de a se subordona și în nevoia de un „tutore” autoritar, apare în acest sens ca fiind rezultatul istoric al unei conștiințe intelectuale care încă nu și-a făurit și rafinat propriile instrumente pentru a critica puterea. In acest sens critica adusă puterii și autorității de libertini și de iluminiști este încă foarte departe.
– Într-una dintre scrisori, Tasso declară că nu recunoaște ca fiind ale sale acele scrieri pe care nu avusese timpul de-a le revedea și pe care le scrisese „fiind tulburat” (Scrisoarea către Maurizio Cattaneo, 18 oct. 1581). Atunci am putea să ne întrebăm dacă e justificat cultural și acceptabil moral să se publice scrisorile unui artist care nu fuseseră destinate publicării. Trebuie să ne simțim vinovați că am tradus și publicat aceste scrisori?
– Absolut nu. Critica literară a abandonat de mult asemenea prudență plină de respect. Aceleași scrupule a avut la începuturile sale și critica „variantelor” și îmi aduc aminte că un vechi profesor de-al meu se întreba dacă e moral să scormonim prin sertarele autorilor. Era vorba de faimoasa critică a „corecturilor”. Cred că de un scriitor din trecut și de produsele sale literare critica are libertatea de-a se folosi plenar, fără alte restricții în afara acelora de a deosebi sub aspect artistic produsul destinat tiparului de scrierile personale neșlefuite la nivel formal.
– Dumneavoastră, care vă ocupați de genul autobiografic, probabil că aveți adesea de a face și cu epistolele. Ce schimbări aduce și va aduce, după dumneavoastră, în înțelegerea personalității scriitorilor sau artiștilor, dispariția scrisorilor pe hârtie, sau în cunoașterea modului lor de a scrie, dispariția manuscriselor – mă refer evident la folosirea computerului?
– Computerul, se spune, nu lasă urme. Sau, mai bine zis, lasă o urmă autorizată care tinde să canonizeze interpretarea acreditată de autor. Desigur de aici înainte vor exista texte care vor reprezenta numai „ultima voință” a autorului. Și totuși eu cred – și avem deja dovezi concrete – că atenția care se acordă astăzi memoriei și urmelor lăsate de ea va continua să umple arhivele cu mărturii, pentru că autorilor înșiși le pace să răspândească variantele demersului lor creator tocmai pentru a lăsa în urmă o istorie a genezei artistice.