În după-amiaza zilei de 12 martie 1854 o „căruță mai mică și mai proastă decât cele în care se transportă la noi (în Rusia, n.n.) fânul” oprea în dreptul Cazărmii Dorobanților din Dealul Spirii. Din ea a coborât un tânăr de 25 de ani, cu mustăcioară și favoriți lungi, tăiați cu eleganță pe linia maxilarului, nimeni altul decât Lev Tolstoi, viitorul mare scriitor și eretic ortodox. Era „aproape mort de oboseală”: străbătuse 1000 de verste (1100 km), distanța de la Kerson la București și călătorea de nouă zile. Două zile a dormit dus. Apoi și-a căutat gazdă, pe care a găsit-o în vecinătatea cazărmii, o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă, cu etaj și cu pian, casa Gae de pe ulița Izvor. De-acolo, coborând dealul și traversând Dâmbovița pe Podul Mihai Vodă nimerea direct pe Podul Mogoșoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja. Nu-i de mirare că îl vom afla pe această arteră de dimineața până după miezul nopții, într-unul dintre numeroasele tripouri, și atunci alungat mai mult de lipsa banilor decât de grija îndatoririlor militare. Gorceakov, șeful cel mare, încă nu sosise.

Într-un fel trebuia să-și omoare timpul, iar atracțiile se țineau lanț din capul podului Mihai Vodă, începând cu Hotel de France, unde degusta cu nesaț cupe de „Clicot”. De-acolo se răcorea cu înghețată la Capșa, apoi mergea la „Hughes” sau la „Brenner”, botezat mai târziu „Hotel d’Europe”, unde juca biliard, ultimul local fiind mai apreciat datorită prețurilor și vinului de Drăgășani, din podgoriile deținute de Barbu Știrbei, suveranul țării.

Hotelul Brenner, așezat în colțul pe care îl făcea Ulița Nemțească (de la neamțul Brenner, de baștină vienez) cu Ulița Stavropoleos, fusese ridicat în primul an de domnie a lui Ghika al IV-lea, adică în 1822, fiind modelul de construire și de amenajare a stabilimentelor ce urmau să înlocuiască bătrânele hanuri. Asemenea lui au fost toate localurile frecventate de Tolstoi, care a urmărit și spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum și pe cele jucate pe vechea scenă a Teatrului Momolo, pe ambele scene, în funcție de noroc ori de contract, evoluând trupe străine, din Italia și din Franța.

Cu prințul Gorceakov, comandantul oștirii din Moldova și Țara Românească și rudă a sa, s-a întâlnit în ziua de 17 martie, în casa răposatului logofăt Filip Lenș (+1853), rechiziționată pentru a-i servi ca reședință prințului și drept cancelarie Marelui Cartier General al Armatei Imperiale. A fost bine primit: „M-a primit mai bine decât credeam, ca un adevărat părinte. M-a îmbrățișat, m-a asigurat că pot veni să mănânc în toate zilele la el și că ar vrea să mă păstreze ca aghiotant pe lângă el, dar aceasta încă nu s-a decis…”. Trebuie să fi fost impresionat de frumusețea și dimensiunile reședinței lui Gorceakov, un adevărat palat cu un minunat portic pe Podul Mogoșoaiei. Chiar peste drum de reședința lui Gorceakov locuia văduva prințului Trubetkoi, Cleopatra, fiica marelui ban Constantin Ghika Brigadier și a Ruxandrei născută Cantacuzino. Nu a avut ocazia să o cunoască, ea aflându-se atunci la moșia Băicoi, unde, din porunca unchiului, Vodă Alexandru Dimitrie Ghika, își petrecea cea mai importantă parte din viață. Tânărul Tolstoi, dacă ar fi cunoscut-o, probabil că i-ar fi închinat pagini mărețe, fiindcă aici, în București, lucra de zor la prima sa capodoperă, intitulată „Povestiri din Sevastopol”, pe care a publicat-o în 1856. În paralel scria”Adolescentul”, „Însemnările artificierului”, „Romanul unui moșier rus”. Incredibil!

Referitor la aceste zile petrecute în București, își informa iubita mătușă Tatiana Alexandrovna Ergolskaia că „acest oraș mare și frumos, toate aceste festivități, opera italiană, teatrul francez, cei doi tineri Gorceakov, care sunt băieți foarte buni, toate acestea au făcut ca să nu stau nici două ore la mine acasă”. Dacă ținem seama de faptul că scria mai multe lucrări – desigur – pe rând, după ce obosea la una, urma a doua și așa mai departe, afirmația că nu stătea nici două ore acasă este puțin credibilă, iar dacă îl credem că mai și citea din literatura rusă și universală, afirmația este pe de-a întregul falsă, fiind doar o formă de autoflagelare. Că a trecut prin acele localuri nu mă îndoiesc, dar am dubii serioase că își petrecea în ele toată ziua, cu atât mai mult cu cât era mereu în criză financiară.

Pe de altă parte, nu putea fi un client continuu. Chiar după întâlnirea cu Gorceakov a trebuit să se deplaseze de urgență la Oltenița, unde a stat o săptămână și de unde, pentru două zile, va fi iarăși oaspetele Bucureștilor. Apoi, numit „ofițer cu misiuni speciale” pe lângă generalul Serputovski, va pleca din nou, de data aceasta prin toată Țara Românească și cu misiunea să adune cojoacele soldaților ruși pentru a le trimite peste Prut, la depozitele administrației.

Revenit după lungul periplu în București, nu i-a mai gustat farmecul ca înainte, mulțumindu-se doar să asculte muzică – unde? – și să mănânce înghețată. Din când în când se mai întâmplă ceva. „După plecarea lui Andropov, nota el în 7 iulie, m-am rezemat de balcon și m-am uitat la felinarul meu drag, care luminează atât de plăcut printre ramuri. După câțiva nori negri care au trecut și au udat aici pământul, a rămas unul mare, care a acoperit întreaga parte de sud a Cerului și în aer o anumită transparență și umiditate plăcută. Drăgălașa fiică a gazdei stătea, ca și mine, la geamul ei, rezemându-se în coate. Pe stradă a trecut o flașnetă și când sunetele bunului și bătrânului vals, depărtându-se din ce în ce, s-au stins în sfârșit cu totul, fetița a oftat din adâncul sufletului, s-a ridicat și a plecat repede de la fereastră. M-am simțit dintr-o dată atât de dulce-trist, încât am zâmbit fără să vreau și am rămas multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui lumină era când și când acoperită de ramurile legănat de vânt, să privesc copacul, grilajul, cerul și totul mi s-a părut mai frumos ca odinioară”. Va avea și o revelație: „În convorbirea avută azi cu doctorul (Nicolae Kretzulescu sau Gheorghe Polizu,n.n.), mi-a dispărut părerea prostească și nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor și pe care mi-am însușit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face până acum. Soarta acestui popor este duioasă și tristă”!

Cu intermitențe, Tolstoi a stat în București până în ziua de 21 iulie 1854, când va pleca spre Chișinău. O săptămână mai târziu, în 27 iulie, orașul va fi ocupat de oastea otomană sub conducerea lui Omer Pașa, așadar, chiar dacă ar dorit, nu ar mai fi fost posibil să rămână.

Dacă jurnalul „bucureșteanului” ocazional Lev Nicolaevici Tolstoi este plin de observații interesante pentru biografii marelui scriitor, numeroasele pauze în datare disperă pe un istoric acribic al Bucureștilor. De altfel, nu cred că aș fi lămurit vreodată însemnările imprecise din jurnal dacă nu aș fi apelat la dezvăluirile filologilor Elena Loghinovski și Albert Kovaci din filmul produs de Ioana Cristea Micescu și Noni Cristea: „Câteva zile din viața sublocotenentului L.T.”.