Singurul lucru care te șochează atunci când ajungi la Havana este că… nimic nu șochează: pentru un român care a trăit măcar câțiva ani în socialism suspiciunea exagerată a polițiștilor de frontieră, controlul discret al bagajelor perpetuu întârziate, clădirile lăsate în paragină locuite fiind de chiriași-neproprietari, zonele superbe desfigurate de industrializarea forțată și micul ciubuc niciodată cerut -dar totdeauna acceptat de orice funcționar sunt lucruri prea bine cunoscute.
La fel de familiare sunt orașelele mono-industriale aliniate disciplinat între Havana și Matanzas, lozincile mobilizatoare atotprezente pe zidurile fabricilor, pâlcurile de oameni așteptând resemnați autobuze care nu vin niciodată la timp și automobilele ori camioanele rablagite, zgomotoase și ultra-poluante.
Ceea ce surprinde însă, într-o țară declarat socialistă, este cât de profunde sânt astăzi fisurile făcute de piața liberă în osatura sclerozată a sistemului, cu precădere după ce Raul Castro a preluat conducerea țării. Inițiativa capitalistă și germenii pieței libere și-au găsit viguros locul nu numai în enclavele tradiționale -cum este perla turistică caraibiană Varadero – ci mai peste tot în viața cotidiană a cubanezilor. În ultimii doi ani Partidul Comunist Cubanez a implementat deja multe prevederi ale așa-numitului “program de modernizare economică”: taximetria a fost privatizată, micii meștesugari pot avea propriile lor afaceri în spații închiriate de la stat, s-a liberalizat piața transferurilor imobiliare între cetățenii cubanezi, a fost stopată subvenționarea produselor și s-a trecut la sprijinirea țintită a păturilor sociale defavorizate. Nedeclarat, dar vizibil Cuba urmează calea reformelor economice pe model chinez, mergând până acolo încât recent documentele oficiale ale partidului vorbesc de ideea creării unor “zone economice speciale”, așa cum au fost inițial regiunile costiere Guangdong și Shanghai. Mentoratul chinez este puternic promovat și de prezența tot mai activă a chinezilor în Cuba, atât prin investiții directe, comert și turism, cât și la nivelul consilierii formale ori informale, ei luând locul astfel pe nesimțite nedoritei prezențe a Rusiei pe insulă.
Anul 2012 găsește deci Cuba la începutul unui proces ireversibil de liberalizare economică graduală, însoțită sau nu – vom vedea – și de extinderea drepturilor politice. Deși încă în vigoare, embargoul economic american instituit de președintele Kennedy acum 50 de ani a eșuat evident, în condițiile în care relațiile de afaceri ale Cubei cu restul lumii – inclusiv, sau mai ales, cu Canada și UE – par să se afle la apogeu, iar Cuba a renunțat de multă vreme la ambițiile guevariste ale exportului de revoluție. Conducerea cubaneză de astăzi a abandonat idealismul revoluționar promovat de Fidel, Che Guevara și Jose Marti în favoarea realismului geopolitic: anul trecut Cuba a primit peste 2,7 milioane de turiști străini, cei mai mulți occidentali, număr care crește cu două cifre de la an la an. Așteptările sunt ca restricțiile SUA referitoare cel puțin la acostarea vaselor de croazieră americane la Havana să fie ridicate încă de anul acesta. O asemenea decizie va declanșa în mod cert o explozie a creșterii economice a țării.
Nu există deci un moment mai favorabil pentru România de a se poziționa ca un jucător activ într-unul dintre cele mai importante procese de tranziție economică ale lumii contemporane. Iar în acest caz, miza nu e numai Cuba, deși o țară cam jumătate din România, bogată în resurse alimentare și energetice, cu peste 11 milioane de locuitori, mare parte tineri, nu e deloc de neglijat. Marea miză geopolitică a activismului diplomatic românesc trebuie să fie accesul la imensa piață latino-americană și caraibiană, o regiune cu peste 600 milioane de consumatori – mai mare decât UE și de două ori mai numeroasă decât SUA! O regiune pe care, din nefericire, paralizia intelectuală a diplomației noastre externe timorate de axa Uniunea Europeană-SUA o neglijează de douăzeci de ani. Urmarea acestei lipse de viziune politică este că România nu mai înseamnă mare lucru astăzi pentru cubanezul de rând: mulți habar nu au pe unde ne e așezată țara, necum să știe ceva de istoria noastră socialistă comună de până în 1989.
Pornim deci cu un handicap pe care ni l-am fabricat singuri prin ignoranță și lene intelectuale, dar care nu e insurmontabil. În relația cu paradisiaca insulă caraibiană România ar putea marșa pe cel puțin trei mape diplomatice concrete. Cea dintâi este, în mod cert, sporirea relațiilor economice bilaterale, de la nivelul ridicol de astăzi de circa 1 milion de euro anual, echivalentul probabil al unui container de rom bun și de trabuce Cohiba. Cuba are o nevoie presantă să-și modernizeze flota auto cu mașini robuste, la prețuri rezonabile, iar aici Dacia poate fi candidatul ideal. La fel utilajul petrolier și de gaze românesc are în mod cert o nișă de care încă nu e conștient. Tarom-ul ar putea zbura la Havana și la Beijing, legând astfel via București cele două emisfere. Multe alte produse românești ar putea fi absorbite de o piață care în mod explicabil nu e foarte pretențioasă, dacă se creează climatul favorabil dialogului și afacerilor.
În al doilea rând, folosind relațiile speciale pe care le avem cu SUA pe linie militară și de intelligence, România și-ar putea oferi discret guvernului cubanez serviciile de mediere a dialogului între cele două țări în vederea normalizării relațiilor. O asemenea întreprindere ne-ar crea un capital de bunăvoință colosal pe ambele țărmuri ale Golfului Mexic.
În fine, cel mai important, România și-ar putea oferi resursele de know-how în privința tranziției de la economia socialistă la o economie liberă de piață. Prin consilieri oficiali și neoficiali le putem împărtăși foștilor “tovarași” cubanezi învățămintele noastre într-ale tranziției: ce să facă, în ce ritm, și mai ales ce greșeli să evite. Nu suntem noi academicieni în ale tranziției, dar România este totuși o țară care a reușit în mai puțin de o generație să treacă de la socialism strict la a fi membru cu drepturi depline al UE și NATO. Expertiza noastră în domeniul reglementării bancare nu e nici ea de lepădat.
Aceste atuuri incontestabile, dar și istoria noastră socialistă recentă, rădăcinile culturale comune latine și similitudinea poziționării geografice în coasta unor mari puteri, nu totdeauna prietene (noi cu Rusia, ei cu SUA) ne-ar putea crea premisele deschiderii unui cap de pod românesc în America Latină. Depinde exclusiv de inteligența politicii externe românești să nu ratăm această oportunitate istorică de a crea un mini-parteneriat transatlantic cu o regiune a lumii unde cuvântul criză este un termen exotic, asociat doar cu Europa și cu Statele Unite.
Havana, februarie 2012
Doru Lionăchescu este președinte al Capital Partners
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.