Nu că ar fi neapărat obligatoriu, însă e destul de greu de înțeles de ce scriitorii români din ultimele două decenii n-au prea fost atrași de transpunerea în ficțiune a Revoluției din ’89. Dacă avem destule romane ale tranziției, atât în cheie realistă, cât și în notă ludic-fantastică, în schimb, climaxul emoțional al istoriei recente lipsește aproape cu desăvârșire din imaginarul prozei de azi.
Ce-i drept, la o adică se pot găsi și explicații, de la cele de ordin psihologic până la rațiuni de artă poetică: pe lângă sentimentul legitim că realitatea bate în acest caz ficțiunea și că o emoție atât de intensă – deopotrivă colectivă și individuală – e aproape imposibil de recreat în laborator, probabil că decisivă a fost reticența față de modelul grandilocvent-eroic impus, vrând-nevrând, de o asemenea tematică. E posibil ca scriitorii actuali să ocolească subiectul Revoluției propriu-zise în măsura în care se tem de literatura proastă la care el s-ar preta. Fără un control sever al tonalității, literatura de aventuri și/sau melodramatică încolțește subiectul din toate unghiurile. Dintre puținele excepții ale ultimilor ani, trebuie amintite măcar două, la fel de simbolice, însă opuse ca tehnică. În ultimul volum din “Orbitor”, lentilele caricaturale ale lui Mircea Cărtărescu transformă Revoluția într-o femeie gigantică, violată, pe străzile Bucureștiului, de pitici feseniști. Din păcate însă scenariul previzibil, satira fără perdea, ironiile cu bătaie scurtă răstoarnă alonja vizionară în curat kitsch.Mai reușită e, în schimb, reinterpretarea Revoluției din romanele lui Radu Aldulescu prin binecunoscutul filtru mizerabilist și marginal: în “Mirii nemuririi”, actorii principali ai evenimentelor din Decembrie ’89 sunt copiii scăpați de la orfelinat într-un acces de furie. În viziunea apocrifă a prozatorului (o mică genealogie a Răului tranziției), nu impulsul spre libertate sau avântul democratic, ci semisălbăticia, iraționalul, setea instinctivă de distrugere sunt motoarele care au condus la înlăturarea dictaturii. De observat totuși că ambele romane surprind turnura istorică doar episodic și secundar, ca fundal de evoluție a personajelor.
În schimb, prin ultimul său roman, Bogdan Suceavă, cunoscut cititorilor prin “Venea din timpul diez” drept cel mai bun specialist al mitologiilor tranziției – în concurență doar cu Petru Cimpoeșu – face câțiva pași înapoi în timp pentru a focaliza în întregime asupra evenimentelor din ’89. Cel puțin în punctul de pornire, “Noaptea când cineva a murit pentru tine” e un tensionat jurnal de campanie în care personajul narator înregistrează, la firul ierbii, întâmplările ce dau consistență câtorva ore dintre 25 și 26 Decembrie. Departe de a înregistra, însă, sec, evenimentele, prozatorul are știința construcției în relief. Întregul efect al romanului rezidă în suprapunerea permanentă dintre instantaneele Revoluției, extrem de fierbinți (cu focurile din Piața Universității, cu filtrele de trafic, cu baricadările în clădiri), și întâmplări petrecute cu puțin timp în urmă, în realitatea recent dispărută a unei cazarme comuniste. Le unește perspectiva naratorului, fost militar în plutonul cu termen redus, devenit acum student în anul I la Matematică. Cele 300 de pagini descriu odiseea unui tânăr plecat în dimineața de 25 Decembrie pentru a participa la ședința Ligii Studenților și deviat din drum de cursul mare al istoriei. Ritmul romanului de acțiune, cu imens potențial senzaționalist, e încetinit de rememorarea aproape obsesivă a celor douăsprezece luni de pregătire militară. În mintea tânărului revoluționar, fiecare gest actual își găsește ecou într-un eveniment din trecutul apropiat. Soldatul pus acum în slujba Revoluției reactivează reflexe ale soldatului pregătit să apere “idealurile” lumii socialiste.
Ceea ce nu-i tocmai bine nici pentru cauza Revoluției, nici pentru raportarea individului la ea. Căci stagiul militar din timpul comunismului, așa cum îl vede Bogdan Suceavă în romanul său, e, prin excelență, un spațiu al arbitrarului și al simulacrului. Pagini remarcabile, în care umorul negru se amestecă până la indistincție cu absurdul și cu burlescul, scrie prozatorul despre “misiunile” la care sunt supuși viitorii stâlpi ai valorilor ceaușiste. Când nu sunt obligați să facă menajul unității sau să aducă servicii personale superiorilor (antologice scenele despre curățarea zăpezii cu un motor de avion, despre repetițiile pentru participarea la galeria diverselor echipe de fotbal sau despre curățenia de la Muzeul Armei), tinerii participă la acțiuni militare butaforice: se mobilizează împotriva unor dușmani nevăzuți sau îl “protejează” pe Gorbaciov aflat în vizită la București fără arme în dotare.
De fapt, atât de ingenios suprapune Bogdan Suceavă planurile, încât realitatea cazarmei, activată brusc în mintea tânărului student, tinde să confiște total evenimentele din prezent. Improvizația, nonsensul, gesturile inutile, pur propagandistice, domină asupra Revoluției “reale” așa cum dominaseră asupra instrucției militare de odinioară. Filtrele din centrul Bucureștiului la care participă nou constituita Ligă a Studenților (printr-o hotărâre ad hoc) nu fac decât sporească sentimentul de panică și să amplifice haosul general. La comanda arbitrară a unui superior, personajul central – căruia nu-i aflăm numele de-a lungul întregului roman – se expune păzind toată noaptea, împreună cu doi foști camarazi, o fereastră din clădirea Universității. Deși aflat în inima evenimentelor, tânărul nu le poate experimenta pe propria piele: “O participare tardivă la revoluție, o participare care nu înseamnă nimic. N-am făcut nimic zilele acestea. Doar m-am expus inutil, inutilă carne de tun într-o revoluție care s-ar fi făcut foarte bine și fără mine”. Astfel încât cronica angajării totale se transformă, treptat, în mărturia imposibilității de a lua parte, propriu-zis, la Revoluție. Mai mult decât orice, “Noaptea când cineva a murit pentru tine” e romanul deziluziei descoperite în interiorul entuziasmului general. Jurnalul de campanie ce dădea tonul cărții lui Suceavă cedează în fața unui adevărat divan al Revoluției. În mod semnificativ, scena centrală a romanului nu e slalomul tânărului prin fața gloanțelor, ci garda inutilă, dar periculoasă, de la Universitate, în care cei trei prieteni dezbat rațiunile superioare ale evenimentelor.
Dacă drama centrală a personajului principal e de a “participa” la răsturnarea istorică doar din poziția de martor, romanul de acțiune devine roman de idei. Cine se înfruntă cu cine din moment ce gloanțele n-au nici destinatari preciși, nici expeditori vizibili? Care sunt forțele favorabile libertății și democrației, de vreme ce mai marii armatei nu sunt decât niște politruci caraghioși de teapa locotenentului Cojocaru, a maiorului Balcan sau a caporalului Mască, atât de colorat caricaturizați de fostul soldat? Nici măcar tipologia eroică nu mai stă în picioare, căci Cristi, prietenul cel mai bun al naratorului, moare și el stupid, respectând ordinul unui astfel de comandant. Reflecțiile cu adevărat profunde ale lui Bogdan Suceavă vizează, însă, ideea de comunitate. Eșecul participării personajului central la Revoluție – deși se află în miezul ei fierbinte – e de regăsit în imposibilitatea identificării totale cu normele unei colectivități. “Beat de ideea de a aparține”, cum se exprimă la un moment dat, tânărul e exclus pe rând atât din grupul militarilor sau al revoluționarilor activi, cât și din cel – mai apropiat de vocația sa – al matematicienilor. În absența “visului comun”, adeziunea “revoluționarului anonim” devine simplu gest de rătăcire, iar eroismele lui – entuziasme adolescentine, de moment. “Noaptea când cineva a murit pentru tine” propune, așadar, tipologia paradoxală a revoluționarului fără Revoluție.
Păcat doar că tipologia abstractă a romanului tinde să pună în umbră verosimilul psihologic. Preocupat de a ajunge pe scurtătură la Idee, scriitorul-matematician sare etape ale complexității caracterologice. Destule personaje, de la Cristi, Față sau Tudor (cu care naratorul compune “careul de ași al nopților boeme din cazarmă”), până la Cristina, colega misterioasă înâlnită la Universitate, sunt “umbre” ale personalității naratorului, fără psihologie proprie. În ciuda naturii meditative a personajului central, interioritatea acestuia din urmă pare și ea absentă, cam tezist disputată între aspirația abstractă pentru matematici și impulsul spre acțiunea propriu-zisă – dilemă nu mai puțin schematic rezolvată prim modelul matematicianului Bernhard Riemann, activ în Revoluția din 1848. Cartea lui Suceavă ar fi avut de câștigat, apoi, din renunțarea la titlul absolut îndoielnic, de un patetism nejustificat, oglindit în subtitluri de capitole bombastic-liricoide: “Moștenirea lui Riemann s-a preschimbat în labirint, iar timpul circular curge în cadențe abstracte”; “Seara se deschide lăuntric, iar timpul se întoarce înapoi cu o măsură fecundă”; “În spatele fiecărei victorii se află oameni care nu au dorit-o. Timpanul diagonal al nopții. Lipsa din lumea veche aprinde lumea nouă. Un peisaj demn de contemplație: apocalipsă căzută peste sărăcie”.
Sunt convins că toate acestea ar putea fi nuanțate/ înlăturate – fără a-i periclita valoarea – la o eventuală ediție a II-a a celui mai tăios și mai problematizant roman românesc despre căderea comunismului.
Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.