Cu doar doi ani înaintea izbucnirii răscoalei antiarendășești
“de inspirație revoluționară” din 1907, abilul om politic Take
Ionescu s-a gândit că a sosit timpul să-i intre pe sub piele
“Neamțului”, cum îl numea în cercul său de intimi pe Regele Carol
I. Urmărea ca, pe o cale ocolită, să preia conducerea Partidului
Conservator. Gheorghe Cantacuzino, supranumit, pentru averea sa
imensă, “Nababul”, nu mai putea rezista multă vreme în fruntea
partidului: acordând azil politic “piraților de pe vasul Potemkin”,
dezonorase țara și stârnise mânia țarului Nicolae al II-lea.
Anticipând deznodământul, adică debarcarea “boierului”, marele
orator și om politic 1-a însărcinat pe Jean Lahovary, tatăl
principesei Martha Bibescu și un apropiat al său, să obțină de la
Rege aprobarea unei expoziții jubiliare. Sensibil la măguleli, pe
motiv că i se cuveneau, dar și foarte susceptibil, Suveranul s-a
interesat cine este inițiatorul unei manifestațiuni de o asemenea
amploare, pe care nici Imperiul Otoman nu și-o putuse permite.
“Guvernul, Sire”, i-a răspuns Jean Lahovary. “Bine, dar cine este
emi¬nența cenușie?” “Recunoștința poporului, Sire. Take a auzit-o
și m-a însărcinat să o fac cunoscută Majestății Voastre”. “Va
ajunge departe acest popor”, a remarcat Regele zâmbind acru, pentru
că binevoitorii îl avertizaseră că Take afirmase: “Neamțul nu mă
vrea, dar am să-i forțez mâna”.
Câteva zile mai târziu, în ședința din 3 mai 1905, Adunarea
Deputaților a votat proiectul de lege prin care guvernul
conservator era autorizat să organizeze o “Expozițiune Națională la
care, sub anumite condițiuni și din anumite considerente, au fost
invitate să participe și unele națiuni străine”. Sena¬tul a votat
proiectul în 5 mai 1905, dar după dezbateri stânjenite de
pers¬pectiva ascensiunii lui Take Ionescu, pe care vechea gardă din
ambele tabe¬re nu o vedea cu ochi buni. Totuși, “feciorul coanei
Frosa și al băcanului Ghiță Ion din Ploiești” a avut câștig de
cauză. Însă, cum vom vedea, numai pe moment.
Pe moment, “parvenitul” jubila. Doctorul Constantin Istrati a fost
numit “din voința regească” comisar general al Expoziției. Apoi,
s-a ales locul: Câmpul Filaretuluit câmpia sacră a liberalilor de
la 1848, ajunsă “din nebăgare de seamă, un maidan pe care pășteau
caii bulibașei de la Cuțitul de Argint”. Inspirată, se pare, de o
idee a lui C.A. Rosetti, alegerea acestui loc istorico-pastoral a
fost o blasfemie takistă pentru național-liberali, dar și o
binecuvântare pentru imaginea Capitalei, sluțită de mahalale
insalubre și de locuri virane sălbatice.
Lucrările au început în iunie 1905, după planurile cunoscutului
arhitect peisagist francez Edouard Redont, însă “îmbunătățite” de
ideea lui Ioan D. Berindey de a se construi, provizoriu, un oraș în
miniatură, cu străzi, bulevarde și piețe. Mlaștina, dragată, a
devenit lac. Pe locul sălașului exotic de la Cuțitul de Argint,
inginerul Elie Radu a ridicat Arenele Romane. Biserica a fost
reconstruită după modelul celor înălțate de Ștefan cel Mare. Birtul
și Grădina Trocadero au făcut loc Palatului Artelor, construit de
un nepot al lui C.A. Rosetti, inginerul Grant. Castelul romantic,
“vestigiu al unui trecut glorios” cum mai cred și astăzi câțiva
patrioți înflăcărați, seduși probabil de alăturarea numelui
voievodului Vlad Țepeș, este rodul imaginației austriacului Schindl
și a servit drept castel de apă! Atât și nimic mai mult, deși sursa
inspirației fusese – într-adevăr – Cetatea Poenari, de unde s-au și
subtilizat câteva pietroaie pentru a fi incrustate în “castel”.
Celelalte pavilioane, mai mult sau mai puțin impozante, poartă
semnătura unui Burcuș, Cerchez, Maimarolu, Stavăr, Ștefănescu . . .
Practic întreaga elită a arhitecților și inginerilor constructori
români ai timpului și-a adus prinosul de recunoștință pentru
înfăptuirile primului rege al românilor. Simbolic, lucrătorii
simpli au fost selecționați din toate județele țării, dar, dincolo
de semnificația acestei alegeri, trebuie remarcată râvna și
calitatea muncii lor. Acești oameni au reușit să facă de
nerecunoscut Câmpul și Dealul Filaretului în zece luni și
optsprezece zile, uneori cu mijloace tehnice rudimentare! Mișunau
ca furnicile de dimineața până seara, pătrunși de importanța
hărniciei lor, pe arșiță, ploaie, ninsoare și ger. Ca în basme, au
vrut să-i dovedească lui Vodă că este posibil, dacă pui suflet și
credință, să ridici peste noapte castele și palate.
Doctorul Istrati a fost impresionat profund de această dăruire,
neuitând să o consemneze în fraze vibrante, punctate de răbufnirea
emoției. Ei reușiseră să clădească palate însumând 40.000 mp, să
traseze drumuri și șosele, alei și poteci de peste 110.000 mp, să
planteze 4.206 arbori mari, 5.933 conifere, 4.821 arbuști diferiți,
49.200 de plante forestiere și 97.200 de plante înflorate, să
semene 3,2 tone de sămânță de iarbă. Au săpat șanțuri pentru 34 km
de cablu electric și au montat 5.200 de becuri! Dacă aceste cifre
relevă o capacitate de muncă și o dăruire ieșite din comun, ele
reflectă și efortul financiar considerabil pe care “a trebuit să-1
sufere țara”, cum se exprimase critic Ionel Brătianu, gelos pe
succesul conservatorilor și mai ales pe izbânda personală a lui
Take Ionescu. “Ca să obținem stima pe care o merităm, a adăugat el,
trebuie ca cineva să-și dea seama de situația noastră reală, să ne
studieze mult mai serios decât se poate face într-o
expoziție”.
Costul expoziției era uriaș pentru “o țară așa de tânără”, fiind
evaluat la 6,6 milioane lei. Jean Lahovary, pe atunci ministru la
Agricultură, Industrie, Comerț și Domenii, a arătat cu înțelepciune
că “pentru a fi cercetați, trebuie să fim mai întâi descoperiți.
Or, expozițiunea tocmai asta își propune și dacă se poate să
impresionăm, cu atât mai bine. Nu-i totuna să descoperi un leu
acolo unde crezi că vei da peste un iepure”.
Un alt scop, nemărturisit, dar vizibil, a fost acela de a aduna,
pentru pri¬ma dată laolaltă într-o astfel de manifestare, românii
din afara Vechiului Regat. După tentativa reușită prin crearea
Academiei Române, Expoziția din 1906 a făcut încă o breșă în zidul
care înconjura “țărișoara”. Au putut expune în pavilioane proprii
ardelenii și bucovinenii, iar bucureștenii și vizitatorii din țară
au început să se întrebe de ce lipsesc basarabenii și aromânii, un
număr de refugiați manifestând zilnic sub ferestrele Legației
Otomane din pricina crâncenei epurări etnice la care “machedonii”
erau supuși de greci și de slavi. “Nu-i Regele Carol domn peste
toți românii?” s-a întrebat, în mijlocul mulțimii adunate la
Arenele Romane, pătimașul Barbu Delavrancea. “Crede cineva că ei nu
sunt români? Să cuteze numai”. Fiorul național produs în mod
spontan a făcut să răsune din piepturile vizitatorilor “Imnul
regal” și “Pui de lei”. “La unele bu¬căți – povestește Constantin
Bacalbașa – s-au asociat și muzicile militare. Apoi, în urmă s-a
cântat “Deșteaptă-te, romane!” de către toate corurile prezente,
inclusiv cele din Vechiul Regat, muzicile militare și tot publi¬cul
din Arene, de mai multe mii de oameni. A fost unul dintre
specta¬colele cele mai grandioase și dintre momentele cele mai
înălțătoare. Condeiul nu le poate reproduce cu viața de atunci! A
fost parcă divina prefață a măreției istorice de la 1918″.
Un ecou al acestei manifestații l-a reprezentat implicarea în
Războiul Balcanic și crearea celor două județe aromânești din sudul
Dobrogei! În fine, nu se poate trece cu vederea sala de
cinematograf, în care trebuie să fi rulat, pe lângă filmele de
producție franceză și austro-ungară, și câteva dintre cele șase
documentare de producție indigenă, din care unul – cel puțin – avea
ca temă orga¬nizarea și inaugurarea Expoziției. Numeroasele
mărturii fotografice, datorate doctorului Alexandru Zaharia, membru
în Comisiunea Expoziției, ilustrațiile alb-negru și color și
medaliile dovedesc grija propagandistică a guvernului, obligându-ne
să semnalăm, ca o premieră, și propaganda prin documentarul
cinematografic. În ziua de 11 decembrie, de pildă, avea să fie
prezentat în Sala Edison filmul “Solemnitatea închiderii
Expoziției”. Văzută din aceste unghiuri, Expoziția Jubiliară era
mai mult decât utilă. Vorba lui Nicolae Iorga: “Ne descoperea. ne
descopeream, ne imortaliza”.
Din nefericire, pasiunile politice au umbrit toate semnificațiile
înălțătoare ale acestui eveniment. Adversitatea față de Take
Ionescu, cau¬zată de tradiționalism de castă și de invidie, a fost
mai puternică decât respectul cuvenit unui jubileu care nu era
numai regal. Cei 40 de ani de domnie a lui Carol I însemnau și 40
de ani de guvernare liberalo-conservatoare. Inaugurarea, în loc să
albă loc în data de 4 iunie, a fost întârziată cu două zi¬le. Iar
la 6 iunie 1906 au lipsit atât PNL, cât și fracțiunea junimistă a
Partidului Conservator, aflată de la o vreme în opoziție. Motivația
lor: “Nu vrem să-i facem pe plac lui Take” l-a prins chiar și pe
Rege. Într-o discuție cu Gheorghe Panu, care se arăta îngrijorat de
soarta Partidului Conservator pe cale sa încapă pe mâna lui Take
Ionescu, Suveranul a făcut această observație: “Să nu aveți nici o
grijă, fiii domnului Cantacuzino veghează”. Carol I fusese cuprins
de îndoieli: procedase bine ori nu acceptând organizarea acestei
Expoziții izvorâte din creierul “celui mai deștept om născut în
vremea îndelungatei sale domnii”?
Absența de la ceremonia deschiderii oficiale a
național-liberalilor, îndeosebi a lui Dimitrie Sturdza, bunul său
prieten, nu mai părea să-l îndurereze. Au cuvântat la inaugurare
doctorul Istrati, Jean Lahovary și Regele însuși, care, pentru a
mai liniști spiritele, a amintit asistenței rolul jucat de
liberali: “Să nu uitam să adresăm prinosul nostru de recunoștință
bărbaților de stat care au condus poporul român pe această cale
rodnică, desfășurând pe terenul economic falnica deviză a Coroanei
de oțel: Prin noi înșine!” Regina Elisabeta, care nu-i putea suferi
pe conservatori de când Lascăr Catargiu o înfruntase și îl obligase
pe augustul soț să o exileze, pentru că voise cu orice preț să-l
căsătorească pe prințul Ferdinand cu Elena Văcărescu, a completat:
“Doar pe ei, pe liberali, ne putem bizui. Nu-i văd însă aici. Unde
sunt?” “Trasează planurile expoziției următoare, Majestate” a
lămurit-o Jean Lahovary. Cu o săptămână în urmă, el răspunsese
împăciuitor unei interpelări insolente a unui apropiat al
venerabilului Eugeniu Carada: “Eu cred, domnilor, că putem să fim
cu toții fericiți și mândri de ce am făcut, de opera frumoasă pe
care am realizat-o și să spunem: pentru slăvirea a 40 de ani de
domnie a regelui Carol I, pentru un eveniment care la date așa de
depărtate se reproduce, n-a fost un sacrificiu
disproporționat.”
Imediat după inaugurarea Expoziției a explodat și adversitatea față
de Take Ionescu. Junimiștii s-au adunat iarăși in jurul Nababului,
dar cu o condiție: să fie numit Petre Carp succesorul său la
conducerea partidului. În sfârșit, unul dintre fii, Mișu
Cantacuzino, întărâtat de Nicu Filipescu, a decis să treacă la
amenințări directe: “Fricosul de Take trebuie împușcat!”. Take,
convins că sub guvernarea Nababului “România ajunsese Tortuga
Europei”, nu mai făcuse nici o escapadă dincolo de cercul său de
amici, de aici și apelativul “fricosul”.
În acest timp, în orășelul de la Filaret se petreceau tot felul de
grozăvii. Prințul George Valentin Bibescu, ginerele lui Jean
Lahovary, a luat în nacela balonului un paranoic care, la 200 m
înălțime, “de frica nevestei” nu a mai vrut să coboare. Pentru a
evita o catastrofă, prințul a trebuit să-1 facă KO. O altă
întâmplare, de data aceasta tra¬gică, s-a petrecut în ziua de 21
iunie. Tocmai când trebuia să înceapă pe lac o simulare a luptelor
de la Port Arthur, un depozit de praf de pușcă a luat foc.
Magazionerul a fost omorât pe loc și cinci persoane grav
rănite.
Pe lângă “grozăvii”, din fericire puține, Expoziția își îmbia
vizitatorii cu numeroase și foarte bogate pavilioane. Pentru cei
interesați, nivelul de dezvoltare atins de Vechiul Regat putea fi
citit ca-n palmă. Trebuia doar răbdare și o bună pregătire
intelectuală, întrucât caracterul ei era enciclopedic. În Palatul
Artelor, devenit ulterior Muzeul Militar, curioșii luau contact cu
picturile lui Grigorescu, dar și cu operele celorlalți artiști
plastici români de faimă națională. Fără a detalia, voi enumera
pavilioanele importante pentru întocmirea unei imagini generale
despre caracterul cuprinzător al Expoziției Jubiliare. După
menționatul Pavili¬on al Artelor, urmau Pavilionul Casei Regale,
cel al Industriei, al Minis¬terului de Război, al Ministerului
Lucrărilor Publice, pavilionul Minelor și cel al Poștelor. Dintre
invitați, au expus în pavilioane proprii Franța, Austria, Ungaria,
Comisia Europeană a Dunării și numeroși industriași străini.
Este de presupus că din data de 23 noiembrie, când Expoziția a fost
declarată închisă și locul care a găzduit-o a căpătat numele de
Parcul Carol I, vizitatorii străini și indigeni și-au putut face o
imagine destul de clară despre Vechiul Regat, imagine care le-a
servit în afaceri. În ciuda exportului de “revoluție rusească”
înregistrat cu durere trei luni mai târziu, România a devenit în
doar cinci ani o putere în regiunea balcanică. Schimburile
comerciale și înflorirea industriei au îndepărtat neaș¬teptat de
repede ruinele apărute în 1907 și i-au conferit țării statut de
putere zonală. Salvarea și renașterea vertiginoasa pot fi socotite
printre efectele benefice ale Expoziției Jubiliare. Tot ea a
reamintit Romei că existăm: în septembrie 1906, Primăria Capitalei
a primit în dar de la Primăria Cetății Eterne copia Lupoaicei
capitoline, pe care a expus-o în Piața Rahtivan, “inima vechiului
oraș”, în locul unei Diane.
În ceea ce-l privește pe Take Ionescu, inițiatorul marii expoziții,
neputând accede la șefia Partidului Conservator, dar nici
hotărându-se să renunțe, a dat încă o lovitură benefică bugetului,
înființând Loteria de Stat. Nu a putut învinge invidia, dar
contabiliza merite, sperând că va veni și timpul său, când va
întreba: Voi ce ați făcut pentru Țară, “boieri mari”?
EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele “Formula AS”, “Lumea Magazin”, “Magazin Istoric” și la “Ziarul de Duminică”. A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București și Imnurile naționale la români. Este și coautor al volumelor Scurtă istorie a regalității în România, Nicolae Ionescu. Bucureștii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspirația securității, Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).