Pilar Eyre (1951, Barcelona) este absolventă a Facultății de Litere și Filosofie și a Facultății de Ciencias de la Información (ziaristică). După terminarea studiilor colaborează cu diverse publicații din Spania ca La Vanguardia, El Mundo, Interviú, El Periódico de Catalunyia precum și cu televiziunea spaniolă, ca analistă și comentatoare a vieții sociale din Spania, în emisiuni ca „Lapalmera” (1991), „La máquina de la verdad” (1993), „Quétiempotanfeliz” (2010) și altele. Debutează ca scriitoare în 1985 cu Vips: todoslos secretos de losfamosos. Urmează, printre altele, volumele Callejón del olvido (1992), Dos Borbones en la corte de Franco (2005), Pasión imperial (2010), Franco confidencial (2013), Mi color favorito esverte (2014) y No meolvides (2015).
În anul 2014, a fost finalistă a cunoscutului premiu Planeta cu romanul Culoarea mea preferată ești tu (Mi color favorito es verte), iar în 2015 i se acordă Premiul JoaquínSolerSerrano de Literatură.
Culoarea mea preferată ești tu este un roman autobiografic, care narează iubirea pasionată de trei zile între o ziaristă spaniolă și un francez misterios aflat în vacanță în Spania, precum și încercările disperate ale protagonistei de a-l găsi, după ce acesta îi comunică că trebuie să plece într-o misiune periculoasă și nu se mai întoarce.
Romanul, în traducerea semnată de Eugenia Alexe Munteanu, se va publica la Editura Casa Cărții din Cluj.
Tot ce voi povesti a început în urmă cu câteva luni, în august. Era o noapte neagră, marea săruta cu o limbă moale nisipul de pe plajă și, cu toate că era cald, bărbații aveau pulovăre pe spate cu mânecile înnodate în jurul gâtului, ca într-o ilustrată decolorată cu Costa Brava din anii cincizeci. Santi mi-a întins o mâneca goală, și mi-a spus cu glas pițigăiat
– Încântat, încântat.
Și așa, în timp ce strângeam o mânecă de lână, răzând ca o proastă, l-am văzut pentru prima dată pe Sébastien.
Chelnerul însoțea un bărbat foarte înalt și o fetiță aproape adolescentă, trecând printre mesele goale ale restaurantului Gitano, până când în sfârșit i-a așezat alături de noi, vorbind neîntrerupt fără să primească nici un răspuns:
– Ah, preferați aici? S-ar putea să intre un pic de aer, azi bate vântul de la răsărit, am să închid geamul… Fiica dumneavoastră ar vrea să bea ceva?
Bărbatul înalt mi-a atras atenția din două motive. Mint, din trei. Era foarte frumos. Semăna incredibil cu soțul meu, care a murit acum șapte ani. Și mă privea fix, pătrunzător, mergea și mă privea, și-a tras scaunul și mă privea, s-a așezat și mă privea, a luat meniul enorm cu mâinile sale enorme și mă privea.
Prietena mea Camila, ce stătea alături de mine, mi-a șoptit:
– Ai un admirator!
A spus-o cu dispreț. Camila e frumoasă în stilul divelor din filmul negru, dar mai ales o autoare de cult. A fost propusă pentru Nobel, ceilalți scriitori o citează mereu ca unul din punctele de referință, ține conferințe la Stockholm, este invitată la congresele latinoamericane, este prietenă intimă cu Vargas Llosa și cu Juan Goytisolo, care semnează prefețele cărților ei… dar nu vinde mult. Eu sunt o scriitoare de mâna a doua, deoarece ziaristica mi-a mâncat cei mai frumoși ani din viață și mi-a supt energia și creativitatea, scriu cărți despre regi și regine de demult, romane istorice în care protagoniștii au viață sexuală și femeile suferă tot timpul din cauza soților lor, am o rubrică foarte citită în unul din ziarele de mare tiraj și apar la televizor. Cum consider cărțile ca pe niște produse cărora trebuie să li se facă publicitate ca și cum ar fi mașini de spălat rufe, dansez dacă e nevoie cu prezentatorul care îmi ia interviul, în aceeași emisiune cu o aventurieră care înainte de a pleca îmi face favoarea de a-mi spune „i-am făcut cadou bunicii mele cartea ta și i-a plăcut mult de tot”, țin conferințe despre romanele mele prin sate și orașe, în care imit vocile personajelor și mă îmbrac ca pentru un spectacol de gală la operă, stârnesc polemici în emisiunile de dezbateri în care îl fac machist pe oponentul meu, și ca urmare, vând.
Mă rog, vindeam, ca să fim sinceri.
Vindeam mult, foarte mult. Într-atât încât cu drepturile de autor pentru antepenultimului meu roman mi-am cumpărat o casă în Llafranc cu o grădină imensă cu pini, trandafiri și chiar cu o pergolă, pe care am numit-o, cum să nu, La Reina Virgen.
Ca atare, sunt și eu faimoasă, mi se cer autografe pe stradă, nu obișnuiesc să merg în locuri publice cu lume multă ca să nu fiu fotografiată cu telefoanele celulare, și de aceea mă privea bărbatul înalt. Aproape că aș fi putut ghici următorul său gest:
– Draga mea, pot să-mi fac o poză cu tine? E pentru tânăra și frumoasa mea soție, care n-a putut veni deoarece a rămas acasă ca să aibă grijă de cei trei gemeni ai noștri, produsul neobositei noastre activități conjugale, este o admiratoare de-a ta. Eu nu mă uit la televizor, nici nu pot să-ți citesc cărțile deoarece sunt prea ocupat construind drumuri, canale și poduri și în afară de asta nu sunt homosexual.
Bărbatul înalt mânca, dar continua să mă privească totuși cu ochii lui scânteietori. Își ducea furculița la gură privindu-mă, își punea șervețelul alături privindu-mă. Avea înnodat la gât un fel de batic palestinian, pe care și l-a scos cu un gest plin de dispreț, și mă privea de parcă aceea ar fi fost prima mișcare înainte de a se dezbrăca de tot. În cele din urmă, fetița s-a întors și ea să mă observe curioasă, fără să priceapă motivul acelei atenții. S-a încruntat mirată. Apoi a încetat să se mai uite la mine și și-a îndreptat privirea dojenitoare spre tatăl ei.
Dar, să ne înțelegem. Nu sunt un monstru. Sunt înaltă, slabă, anumite ramuri ale medicinii au reușit ca eu să nu am riduri, fac gimnastică și cheltuiesc o mulțime de bani pe haine. Dar știu că nu sunt Scarlett Johansson (înainte spuneam Michelle Pfeiffere, dar a trebuit să actualizez comparația că nimeni nu-și mai amintește de ea). Și în afară de asta am cincizeci și șapte de ani. Și agăț, dumnezeule sigur că agăț. De când mi-a murit soțul am învățat poziții acrobatice despre care nici nu știam că există și am cunoscut tot felul de bărbați, câte un om de afaceri în trecere prin Barcelona, colegi căsătoriți cu venele pline de alcool, un medic foarte cunoscut și frumos dar impotent, și unii de care nici măcar nu-mi amintesc, ca urmare a unei nopți nebune. Ăsta era materialul pe care obișnuiam să-l alternez! Dar o bucățică bună ca bărbatul ăsta înalt nu mi-a căzut niciodată în plasă, ah ce bărbat înalt:
– Pilar, Pilar, ești cu gândul aiurea?
Santi pocnea din degete în fața mea. A fost ministru pe vremea lui Felipe González până când o anghină pectorală l-a făcut să se retragă din politică și acum are stimulatori cardiaci și e mâhnit că prietenii săi au uitat că a fost una dintre persoanele cu cea mai mare putere din Spania. Începuse să se supere.
Am tresărit de parcă m-aș fi trezit din somn:
– Nu, de ce … – I-am întins paharul chelnerului –. Mai puneți-mi un pic de vin.
Cu un gest semnificativ, tipul a întors sticla cu gura-n jos, din care n-a curs nici un strop, și atunci i-am cerut:
– Aduceți alta, vă rog, da, aceeași…
Prietenii cu care eram la masă m-au privit îngrijorați. Toți erau bogați, mai bogați decât mine, mai ales Camila, dar toți erau paralizați de teama de a nu plăti o a doua sticlă pe care aproape sigur o voi bea eu toată. Și atunci am spus:
– Nu, mai bine aduceți-mi o votcă și apă tonică.
Chelnerul a început atunci inevitabila înșiruire de nume:
– Absolut, Smirnof, Grey Goose, Citadelle, Belenkaya…
N-am vrut să arăt că preferam o marcă anume ca să nu par o bețivă așa că am făcut un gest cu mâna.
– Nu știu, oricare – m-am prefăcut că nu sunt sigură – . Grey Goose?
Camila a început să râdă și cel de-al doilea bărbat care ne însoțea, un „textilist” din Sabadell care se numea Martín, văduv și el, mi-a spus:
– Votcă și tonică cu calmari, Pilar? Oh, voi ăștia de la televiziune, ce extravaganță…
Deoarece pentru ei eu nu sunt scriitoare, sunt „o celebritate de la televizor”. Și-au cumpărat toate cărțile mele ca să le aibă cu dedicație, dar nu cred că au citit vreuna, cel puțin niciodată n-au făcut vreun comentariu în afară de obișnuita expresie „ ce groasă este !”
Au trecut două minute de când nu mă uitam la bărbatul înalt.
Când mi-au adus băutura, am ridicat paharul, i-am aruncat o privire și iar am văzut ochii lui arzători, senzuali, ațintiți asupra mea.
M-am cutremurat și am simțit acea cunoscută picătură de argint viu în piept ce cobora până în pântec și mai jos lăsând o dâră de cărbuni încinși, ceea ce mi-a demonstrat mie însămi că încă sunt vie. Și am făcut gestul pe care îl urăsc cel mai mult pe lumea asta. Am ridicat paharul în direcția lui de parcă aș fi trăit într-una din comediile lui Arturo Fernández. Fără să zâmbească, bărbatul înalt și-a ridicat paharul și a toastat cu mine. Am băut în același timp; cei trei prieteni cu care stăteam la masă se făceau că vorbesc între ei despre conflictul din Siria, dar erau atenți la ce fac. Se auzea zgomotul tacâmurilor scumpe, clinchet de pahare, vântul s-a întețit și a trântit o ușă, dar bărbatul înalt și eu eram singuri. Minutele se târau în noaptea umedă și lipicioasă… În cele din urmă m-am hotărât. M-am ridicat împleticindu-mă puțin în drum spre toaletă, m-am apropiat de masa lui și am spus:
– Bună seara.
M-am adresat fetiței, care, fiind femeie, o bucățică de femeie dar la urma urmei tot femeie, merita din politețe să-mi fie interlocutoare. Ea m-a privit fără să-mi răspundă și doar într-un moment de absurditate m-am gândit că ne separau niște lentile duble ce împiedicau comunicarea. Apoi s-a întors într-un fel interogativ spre tatăl ei, care a schițat gestul de a se ridica, dar a rămas și el tăcut. Mi-am dres glasul nedumerită: poate că bărbatul rămăsese atât de năucit de prezența mea încât nu putea rosti nici un cuvânt, poate tatăl și fiica erau surdomuți! Dar dacă tot începusem, m-am lăsat dusă de val simțind privirile prietenilor mei în ceafă ca pe niște săgeți.
– E prima dată când veniți aici?
De acord, recunosc că nu e o frază originală, nici măcar ingenioasă, dar în halul în care mă aflam, pe jumătate aplecată, ținându-mi geanta sub braț, cu un cârd de chelneri distrați, uitându-se la mine sprijiniți de tejghea, cu José María, proprietarul localului, care se oprise în timp ce încasa o notă de plată, a fost singurul lucru care mi-a trecut prin cap. De data asta într-adevăr ochii bărbatului au clipit ușor, și s-au desprins în sfârșit de mine ca să privească în jur, dar după aceea m-au privit din nou cu o fixitate hipnotizantă, pleoapele au căzut greoaie și apoi s-au deschis, verde strălucitor în care voiam să mă afund, și i-am auzit vocea pentru prima dată, vocea aceea:
– Désolé… Je ne parle pas l’espagnol...
M-am speriat așa de tare încât m-am ridicat brusc. Bărbatul înalt era francez! Nu mă cunoștea! Mă privea pentru că îi plăceam. Aerul s-a umplut de muzică de viori, pescărușii cântau o arie, în pieptul meu s-a dezlănțuit o vâlvătaie mistuitoare și mi-a venit să mă întorc spre prietena mea Camila și să-i fac acel gest care în restul Spaniei înseamnă „uite sula Mărioară” și pe aceste meleaguri „iete ștremeleagul”. Dar am reușit să mă abțin, mi-am amintit la timp că râsul nu le favorizează pe femeile mature și am început să înșir o grămadă de fraze fără sens în limba lui Molière, de parcă îmi băgaseră o monedă printr-o fantă ca unui vechi tonomat ce slobozea discuri unul după altul:
– Ah, sigur, francezi; pe aici sunt mulți, mai ales în perioada asta. De unde sunteți? Cum vă numiți? Stați aici la hotelul Llevant? Când ați sosit? Ce timp frumos e! – Și din nou – : Cum vă numiți?
Au zâmbit amândoi în fața impetuozității mele, și au început să vorbească în același timp, dar până la urma bărbatul s-a impus aruncând doar o privire fetei, care și-a plecat ochii de adultă asupra farfuriei, și m-a informat:
– Ea este Amandine… și numele meu este Sébastien.
Sébastien!
Romanul, în traducerea semnată de Eugenia Alexe Munteanu, va fi publicat la Editura Casa Cărții din Cluj