A spus Sébastien, și pământul nu s-a cutremurat și a continuat să se învârtească și să se învârtească în jurul soarelui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar un val de foc m-a străbătut din cap până-n picioare. Din clipa aceea port numele ăsta scrijelit pe creier. Când mă gândesc la cadența fiecărei silabe, și la acest „tien” de la sfârșit, care putea fi „tian” dar n-a fost să fie, acest „n” lung, prelungit până la infinit, atât de puternic ca un pumn în stomac, atât de suav precum călcătura unui copil, trebuie să mă opresc din scris, degetele îmi rămân în aer, respir adânc gata să-mi pierd cunoștința și îmi afund capul în mâini și mă întreb de ce.
De ce a trebuit să mi se întâmple asta? De ce?
Pietricelele pe care le culeg de pe plajă și pe care iarna le pun ca pe niște amulete alături de computer par că râd de mine. Totul a fost atât de brutal și devastator! Iau una și o ling, este sărată, netedă și rece ca umărul lui Sébastien.
Dar în ziua aceea am schițat doar o mică reverență, de parcă aș fi fost la unul din acele baluri de la curte pe care le descriu mereu în cărțile mele, și m-am prezentat:
– Eu mă numesc Pilar. – Și am continuat fără nici o noimă –. Pilar, știți un pilier, un stâlp. În Franța nu există numele…, une colonne, o coloană…
Am făcut un gest cu palmele față în față paralele mișcându-le în sus și în jos de câteva ori, dar nu înțeleg nici azi cum de-a putut relația noastră să depășească această hemoragie de tâmpenii, această ejaculare de cuvinte stupide și să meargă mai departe, și m-am tot gândit în fel și chip la asta, fără să găsesc o explicație. Amandine mă privea ironică și părea cu douăzeci de ani mai mare decât mine, în sensul metaforic, desigur, pentru că eu în momentele acelea mă vedeam o bătrână excentrică ce o făcea pe idioata și deranja personalul. Poate or să mă dea afară până la urmă. Vedeam deja titlurile din ziare: „Faimoasă scriitoare de mâna a doua obligată să părăsească un restaurant deoarece deranja clienții”. Cu toate că ar fi fost mai de efect (să nu uităm că sunt ziaristă) să prezinte faptele în felul acesta: „O nouă neplăcere pentru Casa regală. Strănepoata unui Grande de Spania aruncată în stradă!”. Nu era nevoie să se intre în amănunte, cum că sărmanul meu străbunic, mort de aproape un secol, a deținut pentru scurt timp un titlu de marchiz dobândit printr-un troc nu foarte onorabil care nu implica și titlul de Grande de Spania, dar pentru ce să strici un bun titlu cu ceva atât de lipsit de importanță ca adevărul!
Sébastien a dat din cap cu un zâmbet stăpânit și a repetat numele ca și cum l-ar fi savurat:
– Pilar, interesant…
S-a așternut între noi o liniște prelungă, întreruptă doar de rumoarea valurilor, și mi-am zis acum sau niciodată. Am continuat arătând printr-un gest scurt spre prietenii mei, pe care îi bănuiam urmărind conversația:
– După ce terminați de mâncat, vreți să beți un pahar cu noi?
Amandine a vrut să spună ceva, dar taică-su a îndreptat degetul arătător spre ea făcând-o să tacă și mi-a spus:
– Foarte bine…, o las la hotel, aici alături, și mă întorc.
Îmi venea să dansez o sardana dar și o muñeira (dans popular catalan și dans popular galician ) în onoarea sângelui meu cincizeci la sută galician, dar în loc să fac asta am întrebat politicos, arătând spre hotelul vecin, faimos pentru că în el stătuse umoristul britanic Tom Sharpe:
– Va să zică stați la hotelul Llevant!
O paranteză. Sper ca în viitor Gitano, restaurantul unde s-a întâmplat tot ce vă povestesc, să fie și el recunoscut în toată lumea ca locul unde voi mânca aproape în fiecare seară, asta ca avertisment pentru José María, închid paranteza.
Bărbatul francez a încuviințat și m-a privit așteptând; fata, cam îmbufnată, a zdrăngănit farfuria ca să-mi demonstreze că discuția s-a terminat, dar eu, ca actorii proști care nu se dau duși de pe scenă, am mai băgat în dialog o frază total inutilă:
– De unde sunteți?
Și bărbatul, după o imperceptibilă ezitare, mi-a spus:
– Din Montpellier.
M-am îndreptat spre toaletă zburând la jumătate de metru de pardoseală.
Dacă redau conversația asta cu atâtea detalii este pentru că mai târziu a devenit importantă. Fiind fata de față, am dedus, când a sosit momentul s-o fac, că tot ce mi-a spus era adevărat. Frazele acelea simple au fost singurele certitudini pe care m-am bazat încercând să dezleg marele mister care urma să-mi schimbe viața. Dar să nu anticipăm faptele.
La toaletă mi-am privit chipul de cincizeci și opt de ani. Înainte am zis că am cincizeci și șapte. Mă rog, de acord, am cincizeci și nouă, dar pe cine interesează asta. Mi-am apropiat fața de oglindă. Mi-am pus mâinile pe obraji și i-am întins, apoi mi i-am supt și mi-am țuguiat buzele de câteva ori ca un pește pe uscat sau ca un pui.
– Pui, pui.
Am zâmbit ca să-mi dispară ridurile din jurul gurii.
– Gioconda!
Mi-am acoperit un ochi cu părul.
– Veronica Lake!
Am închis ochii și am atins marmura ca și cum aș fi cântat la pian.
– Ray Charles!
Dansez pe ritmul melodiei What’d I say, totororo totorororó… Îmi scot machiajul de război din geantă, îmi creionez ochii, un pic de fard pe obraji și sclipici pe buze. Încă un pic de fard. Încă un pic de sclipici, mai creionați ochii. Îmi mai șterg din fard. Îmi înfoiez părul, tell your mama, tell your pa… îmi aranjez sutienul, îmi sug burta, îmi ridic pantalonii în spate ca să mi se vadă curul gogoneț, ies după ce îmi mai arunc o ultimă privire din profil, ah, nu, am uitat să fac pipi, intru, ies, îmi mai pun fard pe obraji, tell me what’d I say, yeah… urc scările și trec prin fața tatălui și al fetei, care vorbesc în mod educat în șoaptă, foarte diferit de gălăgia care predomină la masa la care stau, pentru că prietenii mei trecuseră deja la băuturi tari. Mă așez și îi șoptesc Camilei din colțul buzelor fără s-o privesc:
– Se numește Sébastien și e francez, din Montpellier. Habar n-are cine sunt!
Nu mă mai uit să văd dacă se uită și inima mea o ia razna cu o sută pe oră, ca un tren de marfă necontrolat. Dumnezeule, cât se mocăie cu mâncarea afurisita asta de fată! Dar dintr-o dată îmi pare rău de ieșirea mea, cine știe, poate vreodată afurisita asta de fată va fi fiica mea vitregă… Pentru că eu ascund secrete de nemărturisit: în afară de anumite vizite despre care voi vorbi mai încolo, sunt ghicitoare autodidactă. Am gânduri premonitorii. Nu degeaba m-am făcut scriitoare. Pentru că atunci când cunosc un bărbat, la modul bună ziua ce faci, imediat mi-l imaginez mergând la altar cu el, trăind împreună, îmbătrânind împreună, pregătind împreună acele mese pe care obișnuiesc să le dau în casă la mine și la care prietenele mele care vin agățate de brațul unui soț îmi spun: „tot singură?, dar la ce se gândesc bărbații din țara asta?”, însoțindu-mă la ceremonia Premiului Planeta, schimbând becurile de la intrare, închizându-mi colierele la spate și făcând amor de se cutremură până și misterul, așa mi-l imaginez.
În aceste vise de viitor fiul meu dispare, de parcă însăși Stalin s-ar fi ocupat să-l șteargă din toate fotografiile de la revoluția bolșevică. cum a făcut cu Troțki. Unde apărea înainte fiul meu acum e o pată neagră, deoarece în afară de faptul că-l iubesc mai presus de orice, îl respect atât de mult (s-ar putea spune că mai mult decât respect e pur și simplu teamă) încât nu-l pot implica în nebuniile mele, cu toate că sunt doar imaginare. Mi-e imposibil. Cu toate acestea, uneori, reușește să se strecoare și intervine în fanteziile mele cu picioarele depărtate, cu brațele încrucișate pe piept și cu o expresie severă, nu e nevoie să vorbească! Și atunci totul se spulberă cu un sunet, pac! la fel ca al baloanelor când se sparg și rămânem el și eu față în față și eu spun prefăcându-mă:
– Ah, ce târziu e băiatule, mă duc să mai scriu, că am de terminat articolul.
Dar nu-l păcălesc. Dă din cap cu un calm franciscan și-și ridică ochii spre cer întrebându-l pe tatăl lui de ce i-a lăsat obligația asta atât de împovărătoare.
El ar putea să-l parafrazeze pe Luis Cernuda văitându-se că „dintre toate poverile pe care Domnul le-a pus pe umerii mei, cea mai grea e să fiu fiul mamei mele.” Desigur că niciodată n-ar spune așa ceva, pentru că, în ciuda celor douăzeci și cinci de ani ai săi, este un om de afaceri pragmatic, sceptic și rece care nu crede în Dumnezeu și habar n-are cine este Luis Cernuda deoarece citește doar cărți de economie și informatică în engleză.
Dar băiatul meu era în îndepărtata Barcelonă administrând firma sa de informatică, și picioarele mi-au alunecat sub masă urmărind acum o melodie pe care Joaquín Sabina a compus-o doar pentru mine:
Și vreau înainte de-a muri
Viața să-mi trăiesc puțin.
Pentru că bărbatul înalt avea acum un nume și acesta era Sébastien. În sfârșit s-a ridicat, mai bine zis, s-a înfățișat cât era de lung, și Amandine s-a întors spre mine cu acea grație înaripată a franțuzoaicelor adolescente și mi-a făcut un semn cu mâna de la revedere (era mlădioasă ca o balerină, soarele o arsese atât de mult încât avea pielea unsă cu cremă și ochii umflați, și niciodată n-o voi mai vedea în Llafranc). Sébastien mi-a aruncat o privire în care am citit o lume dincolo de cărți, și și-a urmat fiica până la ușă. Au ieșit. Camila mi-a spus:
– Ăsta nu mai vine. – A râs în stilul ei – . Și-o fi spus, ce mai masă de babalâci! Trebuie să aibă vreo patruzeci și ceva de ani.
Mi-am lipit ochii de fața de masă, nefiind sigură că aș putea s-o apuc, să azvârl paharele și farfuriile și s-o strâng de gât cu ea. Nu cred că pentru acest neînsemnat amănunt José María n-ar mai pune o placă cu numele meu la intrare! Poate chiar ar fi mai de efect cuțitul de desert destul de ascuțit, sau pur și simplu aș putea să-i sparg capul cu o sticlă de vin goală. Tocmai întindeam mâna spre frapieră când a sunat celularul meu și melodia lui U2 i-a salvat viața Camilei, cu toate că ea în momentul ăla nu și-a dat seama.
Nu obișnuiesc să răspund seara la ora asta, dar am văzut că era editorul meu și n-am avut încotro:
– Bună, Ricardo, ce mai faci?
– Te deranjez?
Puteam să-i spun că noaptea este înstelată și aștrii albaștri pâlpâie în depărtare și de asemenea, că da, mă deranjezi, mult. Dar i-am răspuns:
– Bineînțeles că nu, îmi face plăcere să te aud, așteaptă că ies afară.
Ricardo este editorul meu de acum douăzeci de ani și îl cunosc de când studiam amândoi Filozofie și Litere, cu toate că e cam exagerat spus că studiam, deoarece ne pierdeam vremea pe la manifestații, întruniri, și reuniuni ale unui partid ce se numea Steagul Roșu care, ca și convingerile noastre că salvarea era comunismul, a fost măturat de vântul istoriei. De când am semnat un contract cu editura al cărui proprietar este să predau o carte pe an, mi-am legat de gât un lanț pe viață. Am pus pe picioare o editură în criză și el m-a făcut scriitoare, dar în fiecare an, într-un ritm infernal de fecunditate, trebuie să nasc o carte. Ca o mașină de făcut cârnați, scot cârnat după cârnat cu o grijă și o docilitate de rămân cu gura căscată colegii mei, care scriu doar când inspirația le bate la ușă.
Mă întrebă cu înfumurare cam mucalită la mesele acelea rotunde unde mergem să ne îmbătăm și să mâncăm pe gratis:
– Altă carte?
Și eu răspund cu rușine:
– Da, alta.
Mă trezesc în fiecare zi dimineața la șapte, scriu până la prânz, și după aceea din nou după-amiază până la masa de seară. Uneori când trebuie să caut ceva ce am uitat și care poate fi pur și simplu numele trubadurului preferat al reginei, încep să caut în internet până dimineață, și când îl găsesc (Aramís de Galindo), mă simt ca un aventurier ce descoperă prima lui pepită de aur. Și adorm îmbrățișând pepita mea cu atâta satisfacție, că o urmă de bale îmi umezește perna.
Dar acum ne aflam în acea mică perioadă de odihnă pe care mi-o acord între o carte și cealaltă. Nici măcar o lună, în care beau vodca-tonic, mă văd cu prieteni în carne și oase și nu cu fantome ce au trăit acum cinci sute de ani și care în ziua de azi sunt imortalizate în marmură, iar praful și părul câinelui meu Fender se adună pe tastele computerului meu, pe care îl deschid doar o dată pe săptămână ca să scriu în grabă o cronică de vară pentru ziarul meu despre gastronomia locală sau despre Naty Abascal în topless.
– Ce mai e nou, Ricardo?
Omul meu din Barcelona își drege glasul și în cele din urmă îmi spune:
– În afară de faptul că în Siria au murit acum cincizeci de mii de persoane din vina imperialismului și al fanatismului religios, Pilar, am să-ți dau altă veste proastă. – A răsuflat din greu – . O să primești prin poștă lichidarea, și ai să vezi cât de brutal au căzut vânzările, în tot sectorul, nu numai cărțile tale… Așa că anul acesta să nu te aștepți la cine știe ce mari bucurii, ne-au trimis înapoi pachete întregi nedeschise…
În timp ce vorbesc, merg pe promenada iluminată de becurile albe ale felinarelor încercând să nu calc cu sandalele mele cu paiete albastre în șanțul dintre lespezile romboidale. Și mă văd vânzând puțin și devenind o scriitoare minoritară precum Camila, dar pe mine n-au să mă ridice în slăvi cei ca Vargas Llosa nici ca Goytisolo, cărțile mele vor fi distruse până la sfârșit, pentru că n-au să mai încapă în depozitele mici ale editurii și o să mai găsesc doar câte un exemplar vechi și decolorat de soare la chioșcul vreunei gări pe unde niciodată nu trece nimeni.
Mă așez pe zidul mic de pe plajă. Luna aproape plină pâlpâie în mare și farul din insulele Formigues clipește ca și cum vreun prieten mi-ar face cu ochiul din depărtare. Sunt stele și cerul nu e negru, ci bleumarin. Ricardo mă strigă nerăbdător:
– Pilar, Pilar, mai ești la telefon?
Încerc să iau totul în serios, deși viața se încăpățânează să fie frumoasă și sirenele îmi cântă la ureche.
Nu vând, ruina, dau casa înapoi, o să mă îmbrac de la H&M.
Răspund:
– Sigur că da, doar că m-ai lăsat fără replică, ce vrei să spui de fapt.
O barcă de pescari, singura, lasă o dâră colorată de motorină, și din când în când un pește sare cu o sclipire fosforescentă, atât de repede că pare imaginație.
Glasul editorului meu se ridică în mod isteric în noapte:
– Că nu se vinde nimic, fir-ar al dracu’, și nici cărțile tale… Sfârșit de ciclu, Pilar, romanele istorice nu mai interesează pe nimeni, sunt un căcat.
Îmi simt gâtul ștrangulat de parcă m-ar strânge o mână, vocea îmi sună plângăreață ca a unui cerșetor îndurerat:
– Cum adică, ce vrei să spui, păi acum aveam pregătită viața Isabellei de Valois, trubadurii, maltratarea de către bărbatul ei homosexual în fond…
Un câine slobod de rasa foxterier ca Milu din Tintin se apropie să-mi miroasă picioarele, dar pleacă speriat cu urechile pleoștite când aude urletele ce ies din telefonul meu:
– Mă șterg la cur cu Isabelle de Valois, mă șterg la cur cu trubadurii, mă șterg la cur cu cărțile tale…
Protestez în timp ce încerc să ating câinele cu piciorul ca să-l mângâi, dar lui îi e teamă c-o să-i dau un șut și se îndepărtează înfricoșat, o fi abandonat?
– Dar Ricardo, eu am toate cărțile care există despre secolul al XVI-lea, palatele, centurile de castitate, fecioarele promiscue … Mă gândeam să introduc un element fantastic sub forma unui dragon care vorbește andaluza și este foarte nostim…
Ricardo oftează din rărunchi și mătură totul cu marea mătură a disprețului:
– Asta acum e un căcat Pilar, un căcat demodat… Învechit, mâncat de molii și rânced. Toate femeile care cumpărau cărțile tale au murit sau sunt bolnave de alzheimer; schimbă registrul, frumoaso, eu atât îți spun, schimbă registrul sau…
Un băiat tânăr vine după foxterier, îl ia în brațe și mă privește bănuitor temându-se poate că voiam să i-l fur. Ceea ce îmi lipsea, scriitoare ratată și hoață de câini. Animalul își afundă botul în gâtul băiatului și mai lipsește doar să mă acuze cu laba.
– Sau ce, Ricardo.
Îmi îndepărtez telefonul de ureche temându-mă de ceva mai rău, dar editorul meu se limitează să ofteze și să-mi spună pe un ton calm de mă trec fiorii:
– Sau ne ducem amândoi la mama dracului… Gândește-te la subiecte noi în loc să stai toată ziua cu fofoloanca la aer… – Și cuprins parcă dintr-o dată de inspirație îmi zice cu un glas vioi – : De ce nu scrii un roman nordic de mister?
– Nordic, vrei să zici a cărui acțiune se desfășoară în țările scandinave?
– Da. – Editorul meu este ca un copil, îi dai o acadea și se înveselește –.Un bărbat care urăște femeile, un ziarist și o fată cu piercings, … multă cafea, frig, asasinate rituale…
– Dar asta s-a scris Ricardo, se numește Bărbații care nu iubesc femeile… Autorul este Stieg Larsson…
Știu că editorul meu ia un pix și-o hârtie ca să-și noteze:
– Deci, repetă, Larsson… O să vorbesc cu el despre drepturile de autor…
Ricardo nu citește nimic, nici cărțile mele. Oftez obosită:
– E mort. Larsson e mort.
Acum tonul vocii lui începe din nou să se ridice într-un tremolo de victimă:
– Futu-i mama mă-sii, dar ție nu-ți convine nimic gagico. Bine, e mort – începe să înjure din nou – , dar eu îți spun un singur lucru, Pilar, dacă lucrurile continuă așa cei morți vom fi noi, eu îmi închid editura și ne ducem amândoi la mama dracului. La revedere, distrează-te.
Romanul, în traducerea semnată de Eugenia Alexe Munteanu, va fi publicat la Editura Casa Cărții din Cluj