Știu dintotdeauna tablourile
domnișoarei Cristina* (spun “domnișoarei” din pricina unei sugestii
la îndemână, venite din tărâmuri eliadești și întărită, cumva, de
faptul că ea e o prezență misterioasă și plăcut descumpănitoare;
altfel, dacă nu te lași prins în convocări livrești, ea e doamna
Țurlea; și spun “dintotdeauna” pentru că pictează de când o cunosc
eu, adică de cinci ani încoace).
Am avut privilegiul (de fapt,
cuvântul neoficial este “bucuria”) să văd cum se adună, în ani,
tablourile ei în casa sa din Vasile Lascăr. La început, după ce
erau pictate și rămate, mergeau, în chip de dar, spre prieteni,
apoi au ajuns să străjuiască pereții sufrageriei. Au promovat, cu
intenții decorative, în bibliotecă, în dormitor, pe culoarele
casei, iar apoi au prins să se stivuiască, serial cumva, cumulativ
și deznădăjduitor, precum cărțile companionului ei de viață, la
piciorul mesei, proptite lângă scaune sau de ușorii ușii. Am spus
“deznădăjduitor”, pentru că nu mai izbuteam să le văd. Pictura sa,
care fusese un cadou pentru prieteni, un semn de preaplin interior
sau o decorațiune personalizată de apartament, a devenit treptat și
pe nebăgare de seamă un exercițiu încăpățânat de meșteșug. Isprava
picturală, altfel spus, nu mai avea parte de simeze, iar asta nu
doar prin deliberare personală, ci și din lipsă de spațiu locativ,
și era retrogradată la nivel de crochiu, de probă, de eseu, în
arhive sui generis, improvizate unde nici cu gândul nu
gândeai.
Poate că, de fapt, așa încep toate
lucrurile serioase (nu doar artisticește vorbind), prin trudă, prin
repetiție, prin agitarea sistematică și epuizantă a diapazonului.
Prin acordarea zilnică a talentului la provocările momentului și,
de ce nu, ale eternității. Pentru că talentul, lăsat doar să
fermenteze, nu va însemna mare lucru în lipsa distilărilor
repetate.
Mărturisesc că, o vreme, m-am
gândit la intolerantul zeu al muncii, la Stelian Țurlea, cel care o
împingea pe Cristina să persevereze, ca la personajul (pe dos, dar
la fel de strict) al fabulei lui La Fontaine, cea cu găina cu ouă
de aur. Am dat chix. Cristina, prin repetiție, prin exercițiu
trudnic, s-a descoperit pe sine și a realizat, prin ceea ce face
acum, că un “passe-temps” agreabil și dezinvolt, pus tenace în
operă, poate aspira să devină prima natură. Pornind de la serii de
pânze plein-air și ajungând la peisajul de atelier, inventat,
căutat îndărătul ochiului iar nu în afara lui, Cristina a ajuns la
expresia abstractă, cea care, în opinia noastră, i se potrivește
cel mai bine.
Cristina Țurlea este arhitect,
adică un om care vede forme și care își proiectează gândurile
tridimensional. A descoperit, nu cu mult timp în urmă, că, de fapt,
vede lucrurile colorat și că aceste culori, culoarea, cu care se
joacă atât de iscusit, reprezintă noul ei fel de a vedea formele.
Cândva, Lessing spunea că Laocoon, cel din faimoasa sculptură
antică, nu strigă, pentru că strigătul este urât și pentru că
frumusețea corpului este singurul scop al artei. Pentru Cristina,
rămânând în această adiere clasicizantă, culoarea este un refugiu
al decenței și al perfecțiunii, care nu strigă niciodată și care
cheamă, șoptit, frumosul.
*) Cristina Țurlea, “Culori și
Culoare”, 3-12 decembrie 2010, Sala Octav Doicescu, Calea Victoriei
126
În imagini:
1. Intrețesut
2. Intrare
3. În orașul lui De Chirico
4. Luminile orașului
5. Sfârșit de vară
6. Debarcader
ass=M)ra�`�`ang=RO>6. Debarcader