Cultura dialogului și apa vie a creștinismului / de Marius Vasileanu

Teolog și, deopotrivă, cunoscută voce a cetății culturale de orientare creștină, Radu Preda publică o nouă carte dedicată dialogului. Se numește chiar astfel: “Cultura dialogului. Pledoarii & exerciții” și a apărut la Editura Eikon.

Cartea cuprinde, alături de mai multe articole dedicate comunicării din perspectivă teologică, o sumă de dialoguri pe care autorul le-a realizat cu diferite personalități. El însuși devenit în ultimii ani una dintre vocile cele mai echilibrate, dar, în același, timp ferme ale creștinismului ortodox românesc, a fost asiduu cultivat de jurnaliști, astfel încât regăsim într-un ultim calup al cărții o serie de dialoguri/interviuri pe care Radu Preda le-a acordat presei scrise.

În articole sunt rememorate, de pildă, etape ale revenirii la normalitate: “Conștiința rolului pe care îl poate avea și presa eclesială în depășirea moștenirii totalitare s-a tradus printre altele în organizarea de către (revista) Renașterea, în colaborare cu Academia de Presă de la Frankfurt am Main, a primului seminar din România, în zilele de 16-19 mai 1994, pe tema contribuției Bisericii Ortodoxe la articularea unui spațiu public al exprimării libere” (p. 62).

Și autorul arată mai departe că “dovada maturității unei societăți rezidă în pluralitatea mediatică și existența, dincolo de această diversitate, a unui consens profesional și a unei etici practice. Simetric, la fel de adevărat este și faptul că întârzierea unei comunități pe drumul libertății se vede cel mai bine în maniera în care încă nu știe să comunice, să armonizeze diferitele opțiuni, să tolereze pluralitatea și să promoveze valorile comune”.

Ar fi de adăugat aici rolul salutar al lui Radu Preda în relansarea revistei “Renașterea”, care apare și astăzi sub egida Arhiepiscopiei Clujului, dar, ca actor direct, și în întreținerea dialogului interortodox, intercreștin, interreligios. Printre altele, este inițiatorul și coordonatorul unei reviste academice și al unui institut, ambele numite “Inter”, care vizează chiar dimensiunile enumerate anterior.

Demn discipol al lui Petre Țuțea – cine nu știe cartea sa dedicată maestrului? -, Radu Preda este un ferment greu digerabil uneori pentru extremele Bisericii. De altfel, șansa aceasta a dialogului pe șleau – în care să vorbești echilibrat, fără complexe, atât despre sechelele Bisericii căreia îi aparții, cât și despre realizări – este rara avis printre teologii creștin ortodocși români. Rareori găsești voci care să spună lucrurilor pe nume și în privința colaborării clerului cu Securitatea (grea piatră de moară de care se pare că nu vom scăpa rapid – din motive dificil de înțeles), și despre corupția din Biserică, și despre multe alte necazuri. Dar este totodată un ferm apărător al valorilor ortodoxiei, pe care de prea multe ori exaltările (post)moderne fie le uită, fie nu le mai înțeleg de fel. Toate aceste vor fi regăsite în carte.

De-a lungul timpului Radu Preda a făcut interviuri cu personalități deosebit de atractive din punctul de vedere al temei acestei cărți: Olivier Clement, Episcopul Kallistos Ware, Pr. Paul Hesse, Konrad Raiser, Alexandru Paleologu, Horia Bernea etc. În spiritul celor afirmate mai sus, întrebat cum mai stăm cu dialectica Orient-Occident și dacă mai este ea funcțională, numai un “adept” al Balcanilor, precum îl știm pe Alexandru Paleologu, putea afirma, lipsit de complexe: “Mărturisesc că n-am avut niciodată sentimentul că există o deosebire funciară între Orient și Occident. De ce? Pentru că noi (este cazul meu și al multora ca mine) am trăit într-o lume în care cultura și civilizația occidentală erau asimilate de mai multe generații. Ne știam occidentali în toată formația și cultura noastră, doar că pe hartă eram într-un loc plasat mai către Răsărit” (p. 136).

Dar relația maestru-discipol pare a funcționa mai departe în cazul unora dintre personalitățile cu care Radu Preda continuă dialogul în carte. În plus, fiind astăzi conferențiar la Facultatea de Teologie din Cluj, autorul este unul dintre tinerii teologi români cu ample stagii de cercetare occidentale, care a și predat adesea în țările Europei – de unde și noi oportunități de dialog.

Cu siguranță, afirmațiile autorului – al căror profil pieziș ne amintesc, din nou, de Țuțea sau de Mitropolitul Bartolomeu Anania, de care autorul a fost apropiat – sunt menite a trezi. Cum vedeți “fenomenul Gigi Becali”, este întrebat la un moment dat Radu Preda într-un interviu (p. 232): “Problema cu Gigi Becali este următoarea: în momentul când el primește distincții din partea unor ierarhi, cum s-a întâmplat la Sibiu, e ca și cum Hitler ar fi primit un premiu din partea unei organizații evreiești”. “Nu este prea dură comparația?” (insistă reporterul) «Deloc! Ea dorește să sublinieze contradicția flagrantă dintre comportamentul bezmetic, la limită profanator, al unui autointitulat “apostol al neamului” și învățătura creștină pe care acesta o invocă fără să o cunoască». “Nu credeți că în spatele lui este Biserica?” «Nu este adevărat. Biserica nu este în spatele nimănui. Pentru că Biserica are la rândul ei oameni cu vocații becaliene, care vor să ajungă la bani, la putere, din treaptă în treaptă. Este limpede că s-a semnalat greșit că Becali ar fi un model de laic. Într-o Biserică unde laicatul este privit cu neîncredere de ierarhie, a încuraja și gratifica figuri laice precum Becali este o ofensă la adresa oricărui om de bun-simț, care vrea să se simtă în Biserică acasă. Este ca și cum părinții, în mod sistematic, ar invita tot felul de mitocani la masă, jignindu-și propriii copii. Becali a reușit performanța mitocăniei pseudomisionare. Becali este un paradoxal apostol mitocan. Refuz, totuși, să cred că noi suntem un popor care își exprimă identitatea spirituală prin vocea unor astfel de mitocani penali ale căror acte de binefacere nu pot fi considerate “la schimb”».

Incomod, mustind de cultură bine asimilată, capabil de dialog continu cu orice reprezentant decent al principalelor confesiuni creștine, Radu Preda ne dăruiește încă o carte care poate fi oricând recomandată studenților în teologie, în primul rând. Căci numai tinerii au șansa de a se apleca cu ochiul curat peste fântâna cu apă vie a credinței.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).