M-am tăiat la mână. Imprejurarea a fost de o stupizenie fără limite: am plecat noaptea prin casă să-mi caut un antinevralgic pentru că mă trezise o durere de cap; n-am aprins nici o lumină ca să nu trezesc restul familiei; la intoarcere am intrat in plin intr-o ușă de sticlă; poanta e că ușa aia stă de regulă deschisă, dar tocmai o inchisesem eu, cu câteva secunde in urmă, fără să știu prea bine de ce. Probabil ca să intru in ea. M-am tăiat rău la mână și m-am zgâriat pe nas. Când am aprins lumina, decorul arăta ca-n filme: un covor de cioburi, sânge pe mână, pe față, pe jos, un pic și pe perete, unde mă intinsesem după comutator. Am apăsat pe mână prima cârpă care mi-a ieșit in cale. Din când in când tot cu cârpa aia – care s-a dovedit a fi o lavetă pentru chiuveta din baie – imi ștergeam și sângele de pe față. Din fericire, locuiesc vizavi de un spital, Sfânta Maria. Peste trei minute eram la camera de gardă. Arătam in mod sigur ca unul care scăpase dintr-o incăierare intre bețivi. Personalul medical s-a purtat ireproșabil. Surorile au chemat un chirurg, care m-a cusut, dar și un orelist, care mi-a cercetat cu mare atenție nasul pe dinăuntru. In fine, am plecat. Dintr-o gheretă de la poartă a țâșnit un badigard vigilent: – Unde mergeți!? – Acasă, am mărturisit rușinat. – Ați fost internat la noi? (mă suspecta așadar de tentativă de evadare nocturnă; o știți p-aia cu “Râdem, glumim, da’ nu părăsim incinta!”) – Nu. – Când ați venit?, a continuat interogatoriul – Acum 40 de minute. – Cu o mașină? – Nu, pe jos. – E foarte ciudat, pentru că eu nu v-am văzut! Aici am ridicat din umeri cu ințelesul clar “Nene, asta-i problema ta, nu a mea!” și am plecat, lăsându-l pe badigard pradă bănuielii că la venire mă târâsem nevăzut pe sub fereastra gheretei. Fusesem chemat la schimbat de pansament peste două zile, la cabinet la medicul respectiv. Cabinet care este, de fapt, unul de chirurgie plastică, ginecologie, ortopedie și oncologie. Si mai exact, e o cameră in care patru asistente corespunzând celor patru specialități așteaptă – o dată cu pacienții de pe hol – ipotetica apariție a vreunuia din cei patru doctori. In două ore, cât am stat eu – anticipez – n-a apărut nici unul. Mi se spusese să vin la 9. Nu “de la nouă la două”, ci “la nouă”. Am băgat capul pe ușă, am intrebat de medic și asistenta mi-a spus: “Il anunțăm noi”. După o oră – anticipez din nou – am indrăznit să mai pun o intrebare. De data asta mi s-a spus: “Termină sus și vine”. N-am indrăznit să intreb ce avea de terminat sus. Peste incă o jumătate de oră, am intrat și-am zis: – Doamnă, eu locuiesc vizavi. N-ar fi mai bine să vin mai târziu? – Nu știu ce să vă spun! a pufnit asistenta, oarecum excedată, și, ca dovadă că se zbate, a dat de față cu mine vreo patru telefoane in diverse locuri din spital, inclusiv sala de operații, doctorul meu nefiind insă nicăieri (n-aveam să-l mai văd niciodată). – Spuneți-mi cam până la ce oră e!, am propus eu, cu gândul să mă arăt prin sondaj, din oră-n oră. – Nici asta nu știu, mi-a spus asistenta. Atunci am plecat. Mai ales că intre timp urmărisem – la inceput amuzat, apoi din ce in ce mai ingrijorat – legătura dintre afișele mari cu “CARANTINĂ” lipite pe toate ușile, și ceea ce se intâmpla in fapt: intrau și ieșeau cetățeni fără halate, dar cu papornițe de mâncare pentru rudele internate ori flori pentru doamna doctor; ici-colo tușea câte un vizitator, de regulă fără să pună mâna la gură; nimeni – pacienți in ambulator, internați, vizitatori, personal medical – nu purta vreo mască; și, ca un detaliu de coloratură, exista pe etaj un automat de cafea, deasupra căruia se afla un pahar de plastic cu lingurițe – cine punea mâna pe una punea, practic, mâna pe toate, ceea ce a și făcut chiar o doctoriță. Intre timp, plictisit și stresat, descoperisem că spitalul – renovat recent – are un modern sistem de bonuri de ordine, ca la bancă: alegi din meniu cabinetul și-ți eliberează hârtiuța. Trec peste faptul că ordinea la Cabinetul 10 era de două ori fictivă, de vreme ce nu era nici un medic și figurau patru specialități – drept care nici nu-și prea lua lumea bilet. Drăguț e insă că pe al meu scria (l-am păstrat): “Nr. de pacienți in așteptare: 2 Timp mediu de așteptare: 104 minute”!! Am revenit peste o jumătate de oră și am fost invitat imediat in cabinet, unde sora mi-a spus: – Domnul doctor m-a rugat să vă schimb eu pansamentul, dacă sunteți de acord”. Eram de acord. Aș fi fost de acord și cu două ore in urmă. Ce-i drept, asistenta mi-a dat o mulțime de sfaturi care mi-ar fi prins bine dacă le-aș fi aflat de la doctor cu două nopți in urmă. Si m-a chemat peste o săptămână – din unicul motiv că tot personalul (in afară de Camera de gardă) avea să se afle in concediu fără plată in acest interval. – Dar nu puteți să rămâneți cu pansamentul neschimbat o săptămână! Marți vi-l schimbați singur. Să recapitulăm: aștepasem medicul două ore ca să facă asistenta ceea ce de fapt puteam să fac și eu. Peste o săptămână, am obținut de la aparat un bon și mai interesant: “Nr. de pacienți in așteptare: 1 Timp mediu de așteptare: 0 minute” L-am păstrat și pe ăsta. N-am mai stat “decât” trei sferturi de oră, după care aceeași asistentă m-a trimis la alt medic (“al meu” era de negăsit și acum), la etajul 7, ba mi-a chemat in acest scop și liftul (cu liftieră)! Noul doctor m-a desfășat și a zis: – Păi, gata. Vă spălați și atât. Din fericire, am indrăznit să intreb, deși cu teamă: – Dar nu trebuie scoase firele? Sau sunt din alea care se resorb? Omul nu mi-a răspuns nimic, ci – după două secunde – a zis: – Să vă indepărtez bucata asta de piele necrozată. Ceea ce a și făcut. Ei, și dacă tot a făcut asta, mi-a scos și firele… tczarojanu@yahoo.com

TUDOR CALIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit sectia de Informatica a Facultatii de Matematica, Universitatea Bucuresti, cu lucrarea de licenta “O privire matematica asupra piesei «Romeo si Julieta»”, publicata ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani in informatica, pe toate sistemele de calcul si in toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucreaza in presa: cotidian, saptamanal, lunar, agentie de stiri, radio, TV. A debutat editorial cu volumul de proza scurta “Viata ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viata lui Corneliu Coposu” (1996, editia a doua 2005), romanele “Reluare cu incetinitorul” (1997) si “Sfarsitul lumii” (2005), culegerea de proza scurta “Copiii asfaltului” (2007). In prezent lucreaza in TVR, fiind realizatorul talk-show-ului “In spatele usilor deschise”, si este colaborator permanent al Ziarului de duminica, Revista Flacara si Radio Romania Cultural.