Doar sapte ani ma mai separa de apocalipticul prefix 6. Cand
aveam 20 de ani, eram intrigat de faptul ca exista oameni de peste
40, ca acestia nu mor subit, ca mai ies in lume. Iar a vedea femei
si barbati de aceasta varsta sarutandu-se mi se parea jenant, daca
nu scarbos. Fireste, “batranii” dragi mie, parintii si alti
apropiati, erau exclusi din aceste judecati, dar numai ei.
Consecvent in gandire si simtire, la scurt timp dupa ce am
depasit eu insumi patru decenii, am decis ca o sa ma sinucid in
ziua in care voi implini 60 de ani. Acum, 40 parea OK, dar 60 era
mult prea mult. E drept, am luat decizia intr-o perioada cam
nasoala, in care credeam sincer ca nu ma mai asteapta nimic sau
aproape nimic interesant. Desi proiectata pe 20 de ani inainte (un
intors pe dos interval dumasian), decizia n-a fost usor de luat,
caci viata unui om nu-l priveste doar pe el si daca imi devenise
indiferent ce se intampla cu mine nu-mi era egal ce va provoca
gestul meu in viata celor apropiati. Cu toate acestea, am luat
hotararea si am trait cu ea, fara sa paleasca vreun minut, vreme de
trei ani, pana cand cineva, acolo, sus, a hotarat, la randul Lui,
sa-mi aduca aminte ce fabulos de frumoasa e viata, la orice varsta
si in aproape orice situatie.
Speriat nu eram, asadar, nici inainte, cand nu prea aveam
miza, dar nici acum, cand am.
De ce?
In primul rand, fireste, pentru ca – slava Domnului – sunt
sanatos. Colesterol, trigliceride, hipertensiune – astea nu se pun.
Iau zilnic pastile, de cativa ani, si-mi vad de treaba. In
definitiv tot zilnic ma spal pe dinti si asta nu-mi provoaca nicio
depresie. In rest, insa, bat in lemn. Dar stiu despre ce e vorba in
propozitie – si nu numai din experienta altora. Un sarcasm educativ
al sortii a facut ca, la o vreme dupa cei trei ani traiti in
perspectiva unei sinucideri programate, sa am parte de alti trei
ani sub spectrul unei boli grave. Nu e o incantare sa astepti cu
inima stransa rezultatul unei analize, din trei in trei luni. Si sa
iasa tot prost. Sau si mai prost. In afara de sotia mea, n-a stiut
nimeni. Am salvat toate aparentele. A trecut. Verdictul final a
fost negativ. Bygone. Dar a fost o lectie.
Starea de sanatate nu poate fi insa suficienta pentru a nu
intra la idei o data cu schimbarea cifrelor pe kilometraj. Mai
conteaza si cum te simti, asa, in general. Si cum te simti depinde
de ce consideri ca mai ai de facut. De spus, de ascultat, de citit,
de scris, de dat, de primit, de descoperit, de mirosit, de gustat,
de mangaiat, de muncit, de creat, de baut, de mancat, de visat
(noaptea si ziua), de construit. Cum te simti, asa, in general,
depinde de gradul in care esti sau nu impacat cu tine insuti, cu
lumea, cu cei apropiati. Dupa cum buna dispozitie depinde – culmea
– de buna dispozitie. E poate singurul cerc vicios pozitiv. Daca
razi, o sa-ti vina sa razi. Daca fredonezi o melodie, o sa-ti vina
sa canti. Daca mangai un copil – nu neparat al tau – o s-o mai
faci.
Astfel, de multa vreme nu mai am niciun reper de varsta si
nimic nu mi se mai pare deplasat, incredibil sau inventat. Nu mai
spun si nu mai gandesc de mult: “Cum sa joace tenis la varsta
asta!?” Sau sa se indragosteasca. Sau sa faca un copil. Sau o
facultate. Sau sa se apuce de o noua meserie. Sau sa aiba o noua
pasiune. Sau orice altceva.
Am ajuns, cu alte cuvinte, sa descopar un alt inteles, extrem
de important, al lozincii “Fiecare dupa posibilitati, fiecaruia
dupa nevoi”…
tczarojanu@yahoo.com