Cu ce ar putea sa ma deranjeze pe mine felul in care se imbraca cineva? Mai mult, cu ce ar putea sa ma intereseze? In fine, in ce fel ar putea sa ma priveasca felul in care se imbraca cineva? Sunt intrebari la care inca nu am gasit un raspuns. De ce mi le pun? Foarte simplu, pentru ca in jurul meu observ – dintotdeauna – o preocupare extraordinara pentru acest subiect. Nu-i vorba, fireste, despre faptul ca oamenii au pareri despre asta. Oamenii au dreptul sa aiba orice pareri despre orice si sa le afirme – fie in mediul privat, fie in mediul public. E vorba doar despre vehementa acestor pareri, despre larga paleta de atitudini, de la amuzamentul galgait pana la indignarea robespierriana, despre agitatia aproape isterica, despre impresia ca ar trebui sa facem ceva! Or, nu trebuie sa facem nimic. Oamenii se imbraca asa cum simt nevoia sa se imbrace, cum li se pare lor ca ar trebui s-o faca sau, pur si simplu, cu ce le-a picat sub mana. Sigur ca o tinuta excentrica, pretentioasa sau sclipicioasa iti poate smulge un zambet – dar mai mult de atat de ce? Sigur ca aceia care se considera a fi in pozitia de arbitri ai elegantei si/sau de teoreticieni ai vestimentatiei pot si chiar au datoria – pana la un punct – sa ofere sfaturi, dar numai celor care doresc sa le primeasca. Sigur, in sfarsit, ca parintii unui adolescent trasnit au dreptul si chiar obligatia sa-i spuna parerea lor si cum cred ei ca ar fi mai bine (nu numai in privinta hainelor, evident). Dar atat. Orice altceva mai mult decat atat e la fel de ridicol cum ni se pare noua – unuia sau altuia – ridicola imbracamintea cuiva. Si cand spun imbracaminte, ma refer desigur si la accesorii, si la machiaj, si la manichiura-pedichiura, si la freza ori coafura. De-a lungul ultimelor decenii – ca sa nu ne intindem mai mult in istorie – in lumea occidentala, covarsitoarea majoritate a femeilor au purtat, in covarsitoarea majoritate a timpului, rochii si fuste de lungime medie. Nici prea scurte, nici prea lungi. La fel, covarsitoarea majoritate a barbatilor s-au imbracat banal in covarsitoarea majoritate a timpului. De fiecare data cand apare ceva nou – de la pantalonii lui George Sand la piercing si tatuaj – comentatorii cad pe spate si decreteaza apropierea Apocalipsei, de vreme ce lumea a decazut atat de rau. Dar excesele vestimentare nu numai ca nu lasa urme in istorie, dar nu marcheaza – decat prin exceptie – nici macar istoria personala: hipiotii anilor 70 sunt de mult bunicuti cuminti, probabil chiar severi cu felul in care se imbraca nepotii. Viata merge inainte pe o linie mediana destul de solida. Care, la nivel macro, se modifica in timp, dar lent si fara mari socuri. Ganditi-va ce-ar insemna pentru elitele inceputului de secol XX ideea de a merge la teatru fara papion… Am vorbit despre lumea occidentala, relativ omogena – ce sa mai spunem despre specificul vestimentar de sorginte religioasa si/sau nationala! Sfatul meu: data viitoare cand vedeti un tanar cu cercel in nas, blugii rupti (cumparati ca atare!) si cine stie ce tricou psihedelic, nu va sfiiti sa zambiti. Dar atat. Nu musca si nu va face nici un rau. tczarojanu@yahoo.com

Tudor Calin Zarojanu (n.1956) a absolvit sectia de Informatica a Facultatii de Matematica, Universitatea Bucuresti, cu lucrarea de licenta “O privire matematica asupra piesei «Romeo si Julieta»”, publicata ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani in informatica, pe toate sistemele de calcul si in toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucreaza in presa: cotidian, saptamanal, lunar, agentie de stiri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proza scurta “Viata ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viata lui Corneliu Coposu” (1996, editia a doua 2005), romanele “Reluare cu incetinitorul” (1997) si “Sfarsitul lumii” (2005), culegerea de proza scurta “Copiii asfaltului” (2007). In prezent lucreaza in TVR, fiind realizatorul talkshow-ului “In spatele usilor deschise”, si este colaborator permanent al Ziarului de Duminica, al revistei Flacara si al Radio Romania Cultural.