Cea pe care se pare ca am iubit-o cel mai tare era o papusa
dintr-acelea care se imbraca pe o mâna. Hainuta era albastra cu
pete multicolore, capul era din lemn, prelung, aproape cilindric,
cu nasul si urechile in relief, tot din lemn, iar gura si ochii
vopsite. Parul era din cânepa, rosu aprins. Imi amintesc foarte
bine luciul si mirosul lemnului, ca si senzatia pe care o aveam
strcurându-mi doua degete in cele doua mânute si al treilea in
scobitura capului.
Nu am reprezentari vizuale – dar stiu ca am “jucat” câteva
spectacole ad-hoc, poate alaturi de alte marionete si de alti
copii, nu mai stiu. Esentiala insa era relatia mea directa cu
Michimaus, asa cum il botezasem dupa ureche, caci nu vazusem inca
scris pe undeva numele Mickey Mouse. Pâna la sase-sapte ani dormeam
cu el pe perna si l-am pastrat mult dupa ce ar fi trebuit sa nu mai
am papusi.
A doua jucarie despre care imi amintesc este trenul electric
Mistral pe care mi l-a adus tata din Franta, când aveam 9 ani si
care, peste timp, mi-a prilejuit urmatorul comentariu: “Cum
evolueaza lumea! Eu am avut primul meu trenulet la 9 ani, in vreme
ce fata mea la 5 ani! E drept ca este vorba despre acelasi
trenulet…” Intr-adevar, i l-am daruit ei si, dupa stirea mea, e
functional si azi!
A mai fost calutul de lemn pe care l-am pierdut intr-un mod
stupid: il calaream in curte când a venit o femeie al carei frate –
locuind intr-o casuta – nu mai daduse nici un semn de zile intregi.
A deschis usa casutei si de-acolo a izbucnit un nor de muste, caci
omul era mort si in stadiu avansat de putrefactie… Noi am fugit in
casa, dar calutul a primit o “doza de radiatii” prea mare ca
parintii sa ma mai lase sa pun mâna pe el (nu stiu de ce nu putea
fi spalat).
si a mai fost masinuta Simca semi-teleghidata (in sensul ca
era comandata de la un mic volan legat de ea printr-un cordon
ombilical) primita nu-mi amintesc de la cine, o minunatie de
culoare grena.
In fine, ultima jucarie am primit-o când am facut petrecerea
de majorat! Colegul meu Coco (Cristi Olaru, care a terminat o clasa
speciala de mate ca sa intre din primul foc la medicina!) a avut
ideea nastrusnica de a-mi aduce un catelus alb, cu bot de vulpe,
facut din sârme rasucite si par sintetic. O dulceata. L-am botezat
Pufi si a fost, fireste, vedeta petrecerii la care se bea vodca si
se fuma Carpati fara.
si pe Pufi i l-am dat, peste ani, fiicei mele, Ada.
De la majorat incoace – asadar vreme de 35 de ani – am trecut
de partea cealalta a jucariilor, daruind, nu primind. si având
ocazia sa observ indeaproape evolutia lor, pâna la zi, adica la
bakuganii lui Mihnea (7 ani) si Ioan (3 ani).
Câteva tipuri de jucarii au sucombat sau supravietuiesc doar
simbolic. Cuburile, de pilda, atât cele de carton, cât si cele de
lemn, ambele surclasate de lego.
Altele sunt nemuritoare, cu diferente nesemnificative.
Papusile, bunaoara, si chiar masinutele.
Unele au trecut prin modificari spectaculoase, tinând pasul cu
evolutia tehnologiei: cam tot ceea ce implica electrica,
electronica, chiar mecanica.
In fine, au aparut enorm de multe tipuri de jocuri si jucarii
care nu existau pe vremea copilariei mele. Nu numai elicoptere sau
farfurii zburatoare telecomandate, ci si minunate provocari ale
inteligentei, memoriei, atentiei, indemânarii.
O ultima fraza despre violenta. Ingrijorarea celor socati de
multitudinea armelor-jucarii, tot mai mari, mai sofisticate si mai
zgomotoase, este justificata. si totusi, sabii, spade, arcuri,
pistoale si pusti existau si atunci, dar nu ne-au facut violenti.
Mai conteaza si cum iti cresti copiii.
tczarojanu@yahoo.com