O vreme am fost om mic. Trebuie să vă spun că mă simțeam foarte bine în această postură. Dar nu știam de ce, pentru simplul motiv că habar n-aveam cum e să te simți altfel. Cu alte cuvinte, nu știam cum e să fii om mare.
Cu mintea de acum, știu că nu mă simțeam foarte bine pentru că aveam prieteni. Am și acum. Sigur, mai mult pe Facebook, dar, orișicât…
Nu mă simțeam foarte bine pentru că mă jucam. Mă mai joc și-acum din când în când. E drept, aproape exclusiv pe calculator, însă totuși.
Nu mă simțeam foarte bine nici pentru faptul în sine că eram mic. Din contră, asta umbrea cumva simțitul bine, că prea nu le păsa oamenilor mari de părerile mele.
Până să ajung eu să mă simt altfel decât foarte bine, m-am apucat de citit. N-a fost neapărat o idee bună. Am tras oarece foloase din ea, dar cu un preț: am aflat și chestii pe care n-aș fi vrut să le aflu. Sau măcar nu încă.
Or, două dintre chestiile astea aveau legătură directă tocmai cu starea mea de bine.
Prima era o vorbă a lui Constantin Brâncuși: „Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi”. M-a lovit în moalele capului, vorbesc serios. Doar că m-am liniștit repede, spunându-mi că asta nu se va întâmpla în veac de veci. Copil sunt, copil rămân.
De a doua replică însă n-am scăpat așa ușor. Mai exact n-am scăpat până azi. Ea îi aparținea lui Tic, din „Cireșarii” lui Constantin Chiriță. În ultimul dintre cele cinci volume, „Drum bun, cireșari!”, puștiul cu nasul cârn are o discuție cu un bărbat încă necunoscut. Ascultând amuzat (la asta oamenii mari se pricep cel mai bine: să fie superior-amuzați-ironici-sarcastici-miștocari) planurile eroice ale lui Tic, bărbatul îi zice (convins că-l pune cu botul pe labe): „Toți spunem așa când suntem tineri!” Adică, mă-nțelegeți, te dai tu erou, dar viața e greu.
Numai că puștiul, în loc să leșine sub povara înțelepciunii omului mare, îi răspunde sec: „Da? Înseamnă că undeva e o trădare!”
Trădare. Iată un cuvânt mai greu decât moartea (creativității, fie) sugerată de Brâncuși.
M-a cam pus pe gânduri. Dar încă nu eram om mare, încă mă simțeam foarte bine, așa că am conviețuit destul de bine și cu gândul ăsta.
Până când? Firește, până am devenit om mare.
Și când s-a întâmplat lucrul ăsta? A fost, așa, o tranziție lentă și subtilă, pe nebăgate de seamă?
Câtuși de puțin. Știu data și ora. 1 octombrie 1980, 7.55.
Este momentul în care am semnat condica primei mele zile de activitate în câmpul muncii, în cadrul Centrului de Calcul al Industriei Metalurgice, pe strada Mendeleev, în buza Pieței Amzei.
În clipa aceea am devenit om mare. Și n-a mai fost cale de întoarcere.