Ioan Buduca a publicat de curand o carte subintitulata roman cognitiv, poem cosmologic si eseu koantic*. Si totusi, nu apartenenta generica, ci continutul insusi constituie problema cartilor pe care eseistul le-a produs in ultimul deceniu.
Astfel, Matricea G/C se deschide cu un prolog in care naratorul marturiseste ca, dupa 1995, si-a creat o “sistema” care s-ar dezvolta pe “relatia Stiinta-Traditie”. De altfel, cele doua parti ale volumului corespund intocmai acestei diviziuni: prima jumatate a cartii (Jurnalul lui Maximilian, un alter-ego al autorului) constituie o rafuiala ridicola cu teoria relativitatii, careia i se opune teoria “matricei G/C”; partea secunda e un dialog intre “atlantul” Max si acelasi Maximilian, care, dupa ce a reformat cosmologia, rezolva acum, cu ajutorul lui Rudolf Steiner, si problema evolutiei universului.
Asadar, ca e “roman cognitiv”, “poem cosmologic”, “eseu koantic” sau toate laolalta, Matricea G/C ramane in esenta o scriere “spiritualista” care trivializeaza teoriile stiintifice prin demonstratii in genul celei de mai jos: “Sunt un electron. Am o viteza de 300.000 km/s. Tu esti o celula in G, aici, in Undeva. Esti la 300.000 km de mine. In cat timp ajung eu la tine? Intr-o secunda? Nu. Pentru ca langa mine, la un pas, e o alta celula G. Eu ajung numai pana la ea. O resping. De fapt, ne respingem reciprocamente. Cu forte egale? Nu forta mea de respingere e mai mare. Din ce cauza? ma intreb. Din cauza voastra, a celulelor G. Voi transmiteti impulsul de respingere care vine de la mine la voi in timp imaginar, instantaneu (fara timp, altfel spus). In timp ce eu transmit impulsul de respingere catre voi doar cu 300.000 km/s. Pana la vecina mea, celula G cea mai apropiata, e o lungime de spatiu cunoscuta: lungimea Planck, cea mai mica ‘cuanta’ de spatialitate”.
Dar bine – imi veti spune – chiar nu-mi dau seama ca in pasajul de mai sus e ironie pe fata? Nu neaparat. Si asta pentru ca, in Matricea G/C, fragmentul citat nu reprezinta exceptia, ci chiar regula discursului. Pe langa delirul conceptual si dramoletele cu electroni infierbantati, singurul procedeu compozitional mai acatarii pe care il foloseste autorul il constituie succesiunea de intrebari taioase si raspunsuri revelatoare menite sa sporeasca pana la limita insuportabilului tensiunea care il gatuie pe cititorul neofit.
De pilda: “Si fiinta? Ea e reala sau imaginara? Pentru gandire, e reala. Pentru fiinta, e imaginara./ Cum asa?/ Uite-asa: daca o gandim, e reala, dar e reala doar cum sunt umbrele lucrurilor. Care lucruri? Care, daca ele sunt imaginare cand nu le gandim?/ Aceste lucruri: gandul despre fiinta e real, si toate cele ce sunt sunt pentru ca sunt gandite si tocmai pentru ca sunt gandite, anume gratie faptului ca putem gandi gandul care le face sa fie (ideea), iar nu umbra pe care o vedem ca fiind”.
Un alt motiv pentru care nu cred ca Matricea G/C ar contine o intentie (auto)parodica este absenta unui al doilea punct de vedere, care sa sanctioneze aberatiile lui Maximilian. De altfel, aceasta indeterminare caracterizeaza majoritatea scrierilor lui Buduca si, scriind cu cativa ani in urma despre Noua Atlantida, Alexandra Olivotto a remarcat faptul ca in cartea respectiva “lipseste complicitatea ironica prin care cititorului i se indica existenta parodiei”. La fel se intampla si in Matricea G/C, unde secventele “compromitatoare” sunt mai degraba mostre de expresivitate involuntara decat insertii ironice. Sau, in cel mai bun caz, ele raman indecidabile din punctul de vedere al intentionalitatii textului.
Recunosc ca analiza de mai sus poate parea cam superficiala: n-am spus nimic despre profunzimea personajelor, despre tehnica narativa sau despre impletirea planurilor compozitionale. Insa am si o circumstanta atenuanta: in carte pur si simplu nu exista asa ceva. Matricea G/C nu e o naratiune in interiorul careia se vehiculeaza teorii mai mult sau mai putin desucheate, ci cartea se limiteaza la simplul expozeu teoretic ale “sistemei” (demersul e “complicat”, ce-i drept, in partea a doua prin dialogul intre Maximilian si Max – care reprezinta insa tot un avatar al lui Maximilian; sau invers). Cat priveste pertinenta teoriilor luate in sine, aici marturisesc fara ocolisuri ca sunt dezarmat: nu pot sa demonstrez ca “starea de forma” Arupa NU urmeaza dupa Rupa, ca tablele legii lui Moise NU ar fi avut forma unui craniu de cristal sau ca oamenii NU se vor transforma in Archai.
In sfarsit, ar mai fi o problema: sa zicem totusi ca autorul nu subscrie la teoriile lui Maximilian si ca in Matricea G/C avem de-a face nu cu expresivitate involuntara, ci cu ironie. Dar asta nu schimba datele ecuatiei: cartea ramane proasta. Cum asa? Uite-asa: ce nevoie am de un roman care sa pastiseze impecabil elucubratiile spiritualiste, de vreme ce mi-as putea procura senzatii identice dintr-unul din volumele “ezoterice” care sufoca tarabele?
In prezentarea de pe coperta a patra a cartii ni se spune ca Ioan Buduca a scris “primul roman al viitorului”. Si, intr-adevar, ma indoiesc ca vreun mamifer vorbitor din prezent ar putea intelege miza Matricii G/C. Asa ca ar fi mai bine sa asteptam ca evolutia sa-si urmeze cursul firesc: oamenii sa se transforme in Angeloi, Angeloii in Archangeloi, iar Archangeloii in Archai. Abia acestia din urma (“Spirite ale personalitatii, Inceputuri, Spirite ale tenebrelor, Spirite ale timpului, Spirite ale individualitatii”) vor aprecia, probabil, cartea lui Ioan Buduca la justa ei valoare. Ceea ce se va intampla, potrivit calculelor autorului, cam peste 12.000.000 de ani…
*) Ioan Buduca, Matricea G/C. Roman cognitiv, poem cosmologic si eseu koantic, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 248 p.