Într-un scenariu apocaliptic pentru America, un profesor chinez de business le spune studenților în 2030 cum Statele Unite au decăzut treptat, precum imperiul britanic și cel roman, din cauza politicilor economice ruinătoare. „Iar acum, ei lucrează pentru noi“, spune el.
Scenariul a fost citat recent de The Economist și a fost prezentat într-un clip electoral contra lui Barack Obama în timpul campaniei din Statele Unite din toamna trecută, ca un avertisment pentru ceea ce va deveni America dacă va rămâne el la conducere: se va îndatora tot mai mult față de China, care va sfârși prin a prelua companiile americane.
Nu i-a convins acel clip pe americani, iar The Economist chiar arată în ediția citată, într-un amplu articol, cum America va renaște, va conduce lumea încă mult timp de acum încolo, iar temerile că alte puteri precum China o vor putea domina la un moment dat sunt nejustificate.
China, Statele Unite, jocuri globale. Sunt temele secolului 21, cum era tema nașterii superputerii economice a Japoniei în anii ’80. Altceva este interesant pentru România: această definiție a decăderii unei puteri economice. „Now they work for us“ – cum scrie în revista britanică. „Acum, ei lucrează pentru noi.“
Aceasta este practic, negru pe alb, teama cea mare, obsedantă, coșmarul – pierderea independenței economice. Americanii să nu mai aibă Exxon, Microsoft sau General Electric, ci să fie simpli angajați la China Petroleum, ZTE sau China Three Gorges Corporation (Hidroelectrica Chinei).
De fapt, poate asta s-ar fi întâmplat în toamna lui 2008 cu finanțele americane dacă marile bănci nu ar fi fost salvate cu bani publici – și nu neapărat din fața Chinei, ci din fața altor mari jucători globali care aveau bani atunci.
Pentru că lumea e liberă, comerțul a crescut de peste 1.000 de ori din 1900 până acum, Europa Occidentală a democratizat prosperitatea, dar diferența care rămâne, uriașa diferență între cei dezvoltați și cei subdezvoltați este, în continuare, că cei din urmă lucrează pentru primii. „They work for us.“
Diferența dintre cine deține factorii de producție și unul din factorii de producție – și anume forța de muncă – este diferența între cei care fac ce vor și cei care fac ce pot.
Nimeni nu ar mai fi vorbit azi de Japonia fără companiile japoneze care au lovit puternic Detroitul sau de China fără companiile chineze care domină piața locală uriașă a acestei țări și au început să atace și piețele globale – mai întâi printr-un continent uitat -Africa.
Nimeni nu vorbește de Africa precum un actor global pentru că firmele africane nu există. Dacă ești o companie, exiști, dacă ești forță de muncă brută sau sursă de resurse – ești nimeni.
Un japonez în SUA care lucrează într-un restaurant nu este deloc, dar deloc totuna cu un japonez în SUA reprezentant al unei companii japoneze. Există în SUA și dintr-o categorie, și din alta, dar diferența între Japonia și Filipine este că Japonia a avut lideri care au condus-o la dezvoltare pe când Filipine nu.
Și asta fac statele care pot și care lucrează în profitul cetățenilor lor – își organizează resursele ca să obțină produse, nu acceptă să-și facă cetățenii produse pentru alte companii.
Spre deosebire de cele neputincioase care îi aruncă în lume, pe bărci de imigranți care se scufundă în Gibraltar sau în poduri de tren cum plecau tinerii români în Grecia și Austria în anii ’90.
Suveranitatea, existența în sine a unei țări din punct de vedere economic stă în companiile sale locale, în organizarea resurselor, a capitalului uman și a celui financiar în entități care să conteze: nu pe piețele globale sau măcar regionale, ci cel puțin acasă la ele – fie acestea piețe de energie, financiare, de petrol, de căi ferate, de software, de bere, de ciment sau de automobile.
Nu se poate spune despre o țară că are o economie puternică fără să aibă jucători, fără companii. Altfel nu este decât o resursă pentru alții – de aur, de cupru, de energie electrică, de gaz, de cherestea, de berbecuți, de cereale sau de forță de muncă. Este Africa, unde Coasta de Fildeș (1.600 $ PIB per capita) vinde 43% din producția de cacao la nivel mondial, dar ciocolata o fac firmele din Austria, Elveția sau Belgia (32.000 $ PIB per capita, de 20 de ori mai mult decât Coasta de Fildeș).
Păi poți 100 de ani să inviți companii străine să exploateze cacao din Coasta de Fildeș și să trimiți ivorienii în imigrație în Occident doar, doar or aduna ceva bănuți din turnulețele Eiffel vândute prin piețele Parisului și tot nu urci să depășești diferența de 20 de ori PIB per capita între o țară subdezvoltată și una dezvoltată.
„They work for us“ va fi valabilă și după 100 de ani. De ceea ce se tem americanii trebuie să se teamă toți și să vadă – nu cumva unele țări au ajuns deja în situația în care mai contează doar ca resursă fragmentată? Adică de fapt nu mai contează?
Când ajungi ca succesul să fie căderea și menținerea deschisă a unor granițe pentru a avea unde lucra, ai o economie care de fapt supraviețuiește, nu o economie care vrea să devină puternică.
Cum de am ajuns ca un coșmar pentru americani: să lucreze toți pentru chinezi – să fie un vis pentru români: să aibă unde lucra în Occident?
Forța de muncă într-o parte, resursele în alta, fabrici demolate. Unde să mergi în acest fel? Către vârful sau către coada clasamentului la PIB per capita?
Cum să ai un consum de mașini, de ziare, pastă de dinți sau de ciorapi – să nu se îmbolnăvească oamenii de boli de piele purtând îmbrăcăminte second-hand, cum se întâmplă azi în România – dacă nu ai industrie? Dacă nu ai angajatori?
Chiar crede cineva acest basm că poți avea dezvoltare reală fără companii?
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.