In clipele ei de tristete si de griji, mama imi spune: “Si tu nu ai si tu, mai mama, o meserie!”. O zice soptit, nu fara un tainic repros si o teribila neconsolare. Nu are si ea cu ce se mandri cand suratele sale de cafea vorbesc despre fii si nepoti care s-au ajuns care doctor, care avocat, care director sau chiar meseriasi carora nimeni nu le mai poate lua surubelnita, rindeaua sau trafaletul din mana. Pentru mama, a scrie nu e meserie. Nici ceea ce aduce scrisul – o cariera didactica, un angajament la o redactie – nu e stabil si sigur. Mama e doar unul dintre milioanele de romani care gandeste pozitiv, exprimand o realitate si o opinie comuna: a scrie e un hobby, e o placere pe care ti-o poti satisface si in mult-putinul tau timp liber, dar pe care nu te poti baza cand te gandesti cu ce sa-ti platesti intretinerea, pachetul de tigari si medicamentele.
Tamplar esti pentru ca faci mobila, debarale, garduri. Zugrav pentru ca dai cu vopsea si var. Mecanic pentru ca stii de ce nu mai porneste masina, pentru ca inlocuiesti bujiile sau cureti carburatorul. Scriitor nu esti pentru ca scrii carti. Scriitor nu esti nici cand le publici. Scriitor esti cand altii cred despre tine ca estii scriitor. Nici o alta profesie nu depinde atat de mult – as zice chiar decisiv – de parerile altora ca profesia de scriitor. Si in republica literelor, multimea deleaga aceste competente unor indivizi care sa-i reprezinte. Obisnuit, ei se cheama critici literari sau istorici literari. Sau notorietati literare in care ceilalti cred. Acestia decreteaza: asta-i scriitor, asta nu-i scriitor. Cand mai multe pareri converg, asta vrea sa insemne ca a mai aparut un scriitor. Astfel validat – transferandu-si o parte a competentelor si a notorietatii celui ce l-a validat -, nou-venitul devine la randul sau o instanta care da verdicte. “Caii lui Ahile trebuie ca si existau de vreme ce il trageau!”. X este sigur scriitor de vreme ce a spus-o Y. Dar si reciproca este adevarata: X nu este scriitor pentru ca a spus-o Y. Lucrurile se complica atunci cand functioneaza simultan mai multe competente.
Pentru unii esti scriitor, pentru altii – nu. Pentru Alex. Stefanescu, Stefan Agopian nu este scriitor de vreme ce nu l-a introdus in a sa “Istorie…”. Pentru multi critici, Agopian e un mare scriitor. Unii care i-au delegat competente lui Stefanescu cred ca Agopian este un mare autor, dar continua sa certifice competentele criticului si istoricului. Ce sa inteleaga un om ca mama din toate astea? Ca azi esti si maine nu mai esti scriitor, ba, mai mult, ca in aceeasi zi pentru unii poti fi, iar pentru altii nu? Mai poti spune tu despre tine, cand te intreaba cineva ce profesie ai, ca esti scriitor? Cel mult, daca esti sincer, poti zice: “Eu cred despre mine ca sunt scriitor” sau “Unii cred despre mine ca as fi scriitor”.
Conteaza parerea pacientilor despre un doctor? Chiar daca i-a taiat penisul, omul se exprima despre mutilatorul sau tot cu “dom” doctor”, negandindu-se nici o clipa sa-l decada din profesie, in timp ce un cititor (specializat sau nu) te aneantizeaza intr-o clipa, iti ia calitatea de scriitor cam cum aduna gospodinele spuma de la ciorba. Si, dupa ce nu mai esti scriitor, ce esti tu, de fapt? Ce-o fi fiind, de exemplu, Stefan Agopian in viziunea lui Alex. Stefanescu – ca profesie, zic? Ma amuza ideea ca Agopian ar putea fi acuzat de declaratii false in inscrisuri daca ar completa pe un formular: “Profesia – scriitor”, aducandu-se ca dovada “Istoria” lui Alex Stefanescu!
Suntem, asadar, ceea ce cred altii despre noi ca suntem. Iar in multe cazuri proba veritatii sta in numarul celor care cred un lucru sau altul. Nu conteaza mobilul pentru care zeci de milioane de oameni cred ca Dan Brown este un foarte bun scriitor, important e numarul lor. Tavalugului numeric iti este greu sa-i faci fata. De altfel, se spune ca nici un dictator nu ar fi fost posibil fara o larga si neconditionata sustinere. Uneori ma amuza, alteori ma intristeaza o poveste din anii de tinerete, petrecuta in cartierul meu, Andronache (mica vedeta a televiziunilor dupa ce cateva oratanii au avut fericita idee sa dea ortul popii nu sub cutit, ci contractand gripa aviara!), cartier ce functiona – si cred ca mai functioneaza si-acum – dupa principiile globalizante ale satului universal. Indeletnicirea de a scrie nu facea parte dintre preocuparile onorabile si onorante in viziunea locuitorilor din margine de Capitala, asa incat multa vreme m-am ferit sa-mi fac publice atari preocupari. Aveam totusi un mic cerc de amici carora le mai aratam din cand in cand publicatiile la care scriam. Printre ei si un tiz, Gheorghe Stan, care, la randu-i, scria. Era atat de frenetic, incat umplea un caiet de o suta de file, cu poezii sau cu proza, intr-o singura noapte. Avea, nu exagerez, sute de astfel de caiete. In opinia mea – de-atunci si de-acum -, baiatul suferea de o boala, nu o pot numi, care avea ca simptom innegrirea cu furie a paginilor albe. La un moment dat, am auzit vorbindu-se in cartier despre marele scriitor Georgica. Numai asta auzeam, Georgica in sus, Georgica in jos. Omul incepuse chiar sa aiba apucaturi ciudate: ratacea pe strazi intr-o poza de poet abulic, scotea din buzunarul de la spate un caietel si un ciot de creion si se apuca sa scrie, vorbea tuturor soptit si codificat. Pentru mine, misterul s-a risipit repede: omul se lauda cu ceea ce publicam eu, folosindu-se de potrivirea numelor de familie. In privinta prenumelor, gasise o explicatie plauzibila: Gheorghe nu era chiar potrivit pentru un scriitor, asa ca-si luase pseudonimul Constantin. Ciudat e ca si astazi, in cartier, chiar cei care mi-au citit cartile ma intreaba cu o unda nostalgica in glas: “Dar scriitorul ala tare talentat, Georgica, ce-o mai fi facand, domnule?!”. In credinta lor, adevaratul scriitor, macar al cartierului Andronache, este cel care-i aduna seara la el la poarta sa le citeasca prozele mele, pe care credea ca el le-a scris.