Din motive pe care poate nu le vom afla vreodată cu certitudine, artista Mădălina Manole a ales să se sinucidă. Dincolo de drama efectivă legată de dispariția talentatei cântărețe și de puternicul impact emoțional rezultat, una dintre discuțiile aprinse purtate în spațiul public a fost aceea cu privire la serviciul religios care s-a făcut la înmormântarea artistei.
Este aproape un truism: creștinismul de orice confesiune condamnă suicidul. În general, toate marile religii, cu atât mai mult cele abrahamice (iudaismul, creștinismul, islamul), condamnă sinuciderea. Excepție de o anume factură face complicatul și fascinantul spațiu japonez, unde există un creuzet cu mai mulți vectori religioși, dar o singură tradiție foarte puternică încă. Una dintre valențele tradiției japoneze (penetrată până spre mijlocul secolului trecut, descurajată apoi, fără a fi dispărut total) este cultul onoarei, care se manifestă uneori și prin sinuciderea rituală. Dar, atenție, acesta este un act încărcat de sacralitate și de care nu are parte oricând, oricine, oricum. Nu-i pentru orice muritor, cu atât mai puțin pentru un nejaponez…
Revenind la partea noastră de cer, creștinismul decretează foarte limpede: ceea ce Dumnezeu a zidit omului nu-i este permis să distrugă. Cu alte cuvinte, omul – alcătuit din trup și suflet, în perspectiva antropologiei ortodoxe, sau din trup, suflet și spirit în viziunea antropologiei catolice – nu are dreptul să distrugă lucrarea divină. În caz de suicid, implicațiile care decurg, din punctul de vedere al doctrinei creștine, sunt drastice și survin, am putea zice, “la pachet”. Adică, întrucât vorbim despre ceea ce se petrece cu omul după moarte: nu numai trupul este distrus prin suicid, ci și sufletul va fi puternic afectat, consideră creștinii…
Iată de ce comunicatul venit dinspre oficialii Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a sunat destul de sec pentru unii, cam ambiguu pentru alții: “Întrucât Biserica Ortodoxă condamnă sinuciderea ca fiind un păcat greu, nu admite pentru sinucigași oficierea obișnuitei slujbe de înmormântare. De aceea, ca răspuns la solicitarea domnului Mircea Petru, soțul artistei Mădălina Manole (Anca Magdalena Mircea), Arhiepiscopia Bucureștilor aprobă doar oficierea rânduielii speciale de înmormântare pentru astfel de cazuri din motive de ordin pastoral pentru consolarea familiei îndurerate. Ca atare, slujba va fi oficiată pe scurt, de un singur preot, în afara (exteriorul) bisericii parohiei”…
Faptul că până la urmă la ceremonie au fost doi preoți este un amănunt secundar. Din comunicatul oficial reprodus mai sus trebuie să alegem următoarele cuvinte-cheie: “rânduială specială” (care se petrece în cazul de față) și “din motive de ordin pastoral”. Este o evidență că formularea comunicatului Arhiepiscopiei nu este dintre cele mai fericite. A fost o gafă aceea de a se adăuga în comunicat: “pentru consolarea familiei îndurerate” – căci orice familie de oameni normali este îndurerată în astfel de situații, au remarcat nenumărați comentatori. Adică de ce la Mădălina Manole rânduială specială, iar la alți sinucigași – dar care n-au fost VIP-uri -, ba?…
Iată de ce au fost voci care au sesizat imediat punctul slab al comportamentului BOR: adică, nu i se face o slujbă religioasă, ci o slujbuliță, acolo… O scăldăm, ca la noi, în Românica, în Balcani, precum în bancul: legea, fie aceasta și bisericească, este o barieră la care se opresc câinii cei fraieri, dulăii trec pe deasupra, iar cățeii pe dedesubt! (Nu fac decât să preiau doar câteva comentarii cârcotașe, din nenumăratele vehiculate cu acest prilej…)
Iată ceea ce am eu de spus:
(1) Legile Bisericii (canoanele) nu sunt negociabile, căci nu suntem într-un spațiu în care să funcționeze legile democrației. Pe de altă parte, BOR a subliniat chiar în comunicatul citat motivele “pastorale” pentru care recurge, iată, la o mică dispensă. În realitate, nu a fost decât un artificiu care ține cont de așteptările comunității, fără a fi fost făcute concesii rituale majore. O comunitate care – neavând habar despre ce este aceea comuniune, decât din ce în ce mai rar și mai departe de limitele luminoase ale învățăturii creștine – nu este nicidecum interesată de interdicțiile religioase majore atunci când “judecă” afectiv.
Dar BOR nu a făcut concesii rituale în acest caz. Ceremonia religioasă care se practică în cazul unei morți naturale este una, ceremonia pentru sinucigași și, mai ales, pentru familia acestora – adică ceremonia despre care vorbim acum, în cazul MM – a fost cu totul altceva. Cu alte cuvinte, tehnic vorbind, BOR a rămas consecventă cu ea însăși, chiar dacă, aparent, a făcut un “dribling” din motive pastorale.
(2) Pentru ca formula aceasta, “motive pastorale”, să nu fie considerată drept simplă șmecherie, ar trebui însă ca BOR să comunice ceva mai coerent. Să nu ne amăgim, însă, peștele de la cap se strică: începând de aici, de la unii oficiali BOR, există o gravă ruptură între comunicare și comuniune. Limbajul dublu a fost la el acasă în întreaga istorie creștină – este greu de eradicat taman acum, chiar dacă ai avea cele mai bune intenții. Să nu fiu obligat să dau exemple, că n-aș avea suficient spațiu – mă refer la exemple comtemporane: și ortodoxe, și catolice, și de altele…
(3) În spațiile care țin de tradiția consecventă cu ea însăși, inclusiv locul din cimitir care este alocat sinucigașului este cu totul aparte decât al celui care moare normal. Sinucigașul este îngropat într-o margine a cimitirului. După cum, în extrema luminoasă, să precizăm, s-ar situa martirul, adică cel care moare pentru credința sa – a cărui localizare în spațiul sacru al cimitirului poate fi marcată special, este un spațiu de onoare, iar, în timp, rămășițele trupești (moaștele) pot deveni obiect de devoțiune…
Așadar într-un cimitir creștin tradițional avem mai multe “sectoare” care ilustrează până la urmă gradul de fidelitate față de credință: cei care au o viață aleasă (sfântul, martirul) fie sunt înhumați în locuri marcate special în cimitir, fie sunt plasați chiar în incinta bisericii, unde sacralitatea are momentele de maximă intensitate (grație actului liturgic). Oricum, chiar și înhumați în cimitir, vor avea un loc aparte care poate deveni, în timp, ținta pelerinajelor – vezi mulțimea de credincioși care merg astăzi la mormintele Pr. Arsenie Boca (cimitirul Mănăstirii Prislop, în Hațeg) ori la Pr. Ilie Cleopa și Pr. Paisie Olaru (cimitirul Mănăstirii Sihăstria, în Neamț).
Există apoi turma, ca să zicem astfel, credincioșii care mor și sunt îngropați normal.
În fine, în cimitirele creștin ortodoxe există un spațiu special rezervat sinucigașilor, un loc marginal, ca o ultimă formă de pedeapsă terestră. Căci sinucigașul, vorba unui prieten de-al meu, preot, este cel ce și-a abandonat crucea – care este trupul plus încercările de ordin fizic, afectiv, mental etc. prin care omul trebuie să treacă…
Fără îndoială că, pentru omul modern nu prea umblat la biserică, cele de mai sus par ridicole. Aceasta este însă tradiția creștină și are serioase “rațiuni” în care nu vom intra acum. Dar putem discuta măcar la nivelul psihologiei (religiei): este cât se poate de firesc ca o credință matură, evoluată, să descurajeze suicidul – inclusiv prin astfel de formule punitive. De unde și stadiul de adolescență în care se află încă anumite facțiuni ale islamului care consideră că dacă un anumit adept se sinucide omorând alți “păgâni” el va ajunge neapărat în rai…
(4) Actul de a te sinucide este profund egoist și plasat exact la polul opus sacrificului care a întemeiat creștinismul…
Una este să te dăruiești total celorlalți, fiind gata să și mori pentru salvarea lor – și încă ce fel de Salvare, dacă ne gândim la Iisus Hristos! -, alta este să-ți iei viața printr-un gest necugetat, lăsând în urma ta atâția care să sufere, din motive de-a dreptul minore. Cauze care ilustrează, dincolo de grave probleme de autocunoaștere & autocontrol, un înfiorător egoism: “Nu mă mai simt frumoasă”, scria Mădălina Manole într-un ultim mesaj…
Fiind vorba și despre existența unui copil de doar un an și ceva, este fără doar și poate un caz patologic – consideră nenumărați specialiști, în exemplul de față. Deoarece sindromul depresiv postnatal nu duce niciodată atât de departe, nu poate fi mai puternic decât instinctul matern…
(5) Dincolo de veșmântul simbolic al religiilor, să vorbim despre Realitate. Or fi știind ele ceva, dacă TOATE doctrinele religioase și mișcările spirituale autentice condamnă sinuciderea! Este limpede că ceva grav se petrece acolo, înlăuntrul omului care ajunge până la punctul la care…
De unde și uriașa responsabilitate a celor din jur care-l pot ajuta pe cel ce a ajuns acolo. Uneori o vorbă bună spusă la momentul potrivit îl ajută să treacă peste hopul cel mare. Când este vorba de cazuri gravisime: psihiatrul, psihoterapeutul, dar și duhovnicul își au rolul lor. Împreună. Se completează.
(6) Și totuși, de ce a fost un serviciu religios controversat la înhumarea Mădălinei Manole? Emit două răspunsuri care funcționează concomitent: (a) pentru că lumea are alte așteptări, iar Biserica încă nu este capabilă să facă față, mediatic vorbind, situației; (b) pentru că am uitat să fim oameni – adică în loc să fim îndurerați și să luăm măsuri inteligente, inclusiv la nivel mediatic, ca să diminuăm măcar apariția imitatorilor Mădălinei Manole (din păcate, aceștia au și apărut!), facem pe dos. Și ne încurcăm în amănunte aproape hilare.
(7) Asta-mi aduce aminte de o mică istorie spusă – blasfemie! – de Buddha. Un om aflat pe câmpul de luptă și este rănit, aproape mortal, de o săgeată. În loc să-și dea silința să scoată săgeata care, altfel, indubitabil, i-ar fi pricinuit moartea, omul a început să se întrebe: da’ cel care a tras săgeata oare cum se chema? era pedestru sau călăreț? avea familie? avea soacră? Ș.a.m.d.…
Cu alte cuvinte: să nu despicăm firu-n patru acolo unde urgențele care țin de Realitate – da, spirituale! – sunt în altă parte…
(8) Unde?…
……..…
(n) Poate, în inima ta…
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenta in filosofie (Universitatea Bucuresti) si un master in antropologia spatiului sacru (Universitatea de Arhitectura ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universitatii Bucuresti, Facultatea de Litere, cu o tema interdisciplinara in care continua studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale si profesor de istorie a religiilor in invatamantul preuniversitar. A sustinut o bogata activitate in presa: studii, articole, eseuri, recenzii, proza scurta, editoriale, interviuri – in jurnale, reviste culturale si cu profil spiritual -, producator si realizator de emisiuni radio, numeroase colaborari la principalele televiziuni centrale. In ultimii ani a fost editorialist si editor coordonator (departamentul cultura-religie) la ziarul ”Adevarul” si redactor-sef al revistei ”Adevarul literar si artistic”; ulterior a fost senior editor la agentia de presa ”NewsIn”, coordonand departamentele de cultura-religie si media-publicitate. Actualmente semneaza o rubrica saptamanala in suplimentul ”Aldine” al ziarului ”Romania libera” si preda istoria religiilor la Universitatea Bucuresti.