Actul de a te sinucide este profund egoist și plasat exact la polul opus sacrificului care a întemeiat creștinismul. Una este să te dăruiești total celorlalți, alta este să-ți iei viața printr-un gest necugetat, lăsând în urma ta atâția care să sufere, din motive de-a dreptul minore. Motive care ilustrează, dincolo de grave probleme de autocunoaștere & autocontrol, un înfiorător egoism: “Nu mă mai simt frumoasă”, scria Mădălina Manole într-un ultim mesaj. Fiind vorba și despre existența unui copil de doar un an și ceva, e fără doar și poate un caz patologic.
Și totuși, de ce a fost un serviciu religios controversat la
înhumarea Mădălinei Manole? Emit două răspunsuri care funcționează
concomitent: (a) pentru că lumea are alte așteptări, iar Biserica
încă nu este capabilă să facă față, mediatic vorbind, situației;
(b) pentru că am uitat să fim oameni – adică în loc să fim
îndurerați și să luăm măsuri inteligente, inclusiv la nivel
mediatic, ca să diminuăm măcar apariția imitatorilor Mădălinei
Manole (din păcate, aceștia au și apărut), facem pe dos. Și ne
încurcăm în amănunte aproape hilare.
Asta-mi aduce aminte de o mică istorie spusă – blasfemie! – de
Buddha. Un om aflat pe câmpul de luptă și este rănit, aproape
mortal, de o săgeată. În loc să-și dea silința să scoată săgeata
care, altfel, indubitabil, i-ar fi pricinuit moartea, omul a
început să se întrebe: da’ cel care a tras săgeata oare cum se
chema? era pedestru sau călăreț? avea familie? avea soacră?
Materialul integral pe această temă incendiară îl puteți citi în
numărul de vineri al Ziarului de Duminică. Specialistul nostru în
domeniu, Marius Vasileanu, are o licenta in filosofie si un master
in antropologia spatiului sacru. Este doctorand al Universitatii
Bucuresti cu o tema in care continua studiile de antropologie a
religiei. A fost profesor de istorie a religiilor in invatamantul
preuniversitar.