Un comunicat de acum câteva zile referitor la plățile și încasările în tranzacțiile cu străinătatea merită o atenție aparte. Faptul că din ianuarie până în august deficitul contului extern a scăzut atât față de 2010, cât și față de 2011 este fără îndoială un lucru bun. Scăderea cea mai semnificativă este însă față de 2008: de la 10 miliarde la numai 3,1 miliarde. Sigur, sub presiunea crizei, deficitul extern a lăsat în urmă nivelul excentric de 12 la sută din PIB din 2008 și a înaintat irevocabil către niveluri ceva mai pământene.
Adevărul este că în vremea în care PIB-ul României urca spectaculos în 2008, făcând furori prin Europa cu ritmurile lui de 8 și de 9 la sută, gloria acestei creșteri economice fără egal era știrbită de câteva dezacorduri dramatice. Dintre toate, cel mai grav era cel dintre cât consumam și cât produceam. Fiindcă în societatea românească, înainte de criză, consumul devansase cu mult producția internă. Cum acopeream diferența? Din importuri, din transporturi și din alte servicii, pe care în bună parte le plăteam cu bani din economisirea altor țări. Căci o parte semnificativă a banilor din bănci care erau împrumutați populației pentru consum (de importuri) veneau de peste mări și țări. Și, desigur, din investițiile străine directe și din banii trimiși de românii plecați în lume, în jur de 6,7 mld. lei. Toate aceste dezacorduri le regăseam an de an în contul extern. Ele erau reflectate în deficite mari.
Mai multe cercuri vicioase bine conturate se învârteau în jurul acestor deficite. Întâi și întâi, pierduserăm șansa de a scoate cuvenitul profit din creșterea istorică a exporturilor românești, ajunse în 2008 din ianuarie până în august la 28,5 miliarde de euro. După ce în anii ’90 România nu reușise niciodată să atingă pragul psihologic de 10 mld. dolari. Cum însă importurile întrecuseră orice măsură, sărind în aceeași perioadă până la 39,5 mld. euro, deficitul balanței comerciale a împins în sus soldul negativ al contului curent. Total deficit: 11 mld. euro. Consumul în creștere a făcut PIB. Piața imobiliară explozivă a făcut PIB. Piața automobilelor, care parcă înnebunise, a făcut PIB. Circulația rutieră strangulată în toate marile orașe ale țării făcea și ea PIB. Populația se împrumuta, consuma și făcea PIB. Un PIB însă nu tocmai sănătos, fiindcă în aluatul acestei valori adăugate produsele fabricate în România nu acopereau o pondere optimă.
În 2009, lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Creditele și-au încetinit ritmul. Cumpărăturile, îndeosebi cele legate de construcții, de piața imobiliară și de piața automobilelor, au scăzut văzând cu ochii. A scăzut și deficitul contului extern de la 12 la sută la sub 5 la sută, provocând o ajustare dramatică a sectorului privat. Consecința: șomaj și recesiunea din 2009. Faptul că în continuare deficitul extern a crescut mai încet și în 2010, apoi în 2011, cu mult sub valorile din 2008, a fost desigur un semn bun. La urma-urmei, un deficit extern în creștere moderată, fără să urce mai sus de 5 la sută din PIB, a acționat ca un întăritor.
Ce vedem în 2012 analizând datele publicate recent, pentru etapa ianuarie-august, față de aceeași perioadă din 2008? Exportul e mai mare: a crescut de la 28,5 mld. la 34,7 mld. euro. În schimb, diferența dintre importuri și exporturi s-a redus substanțial: de la 11,7 mld. la numai 4,4 mld. euro. Și încă un detaliu important: deși la capitolul transferuri curente vedem o reducere substanțială a banilor veniți de la românii care lucrează în străinătate, soldul pozitiv e marcat de intrări mai mari de fonduri europene. Nu atâtea câte ar fi trebuit să vină, dar cum soldul e pozitiv, faptul merită remarcat.
Sigur, cercul vicios e slăbit, dar încă nu e rupt. Și mai e și o problemă de echilibru care așteaptă să fie soluționată. Fiindcă nu avem niciun motiv să nu-l credem pe olandezul Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în economie, care sublinia: “Când o țară dorește să elimine un deficit al balanței de plăți trăind în limitele mijloacelor de care dispune, adică reducându-și cheltuielile la nivelul venitului… venitul însuși va scădea”. Iar România este o astfel de țară.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.