Într-un text recent („Scăderea cheltuielilor publice invită o nouă recesiune“, 30 sept.) am argumentat că onorarea datoriilor externe din economii la bugetul public poate reintroduce PIB-ul în teritoriu negativ în condițiile în care creșterea se bizuie numai pe exporturi (facem abstracție de aportul agriculturii). Aceasta, întrucât ar echivala, ca impact, cu export de capital într-o economie ce nu produce surplusuri (deși cineva ar putea semnala contul curent pozitiv al balanței de plăți în 2013). Am mai afirmat că un astfel de efect ar fi atenuat de o absorbție crescută de fonduri europene și posibile investiții făcute de firme străine în România. Reacții la textul menționat au fost de genul „orice sumă care diminuează datoria externă este un câștig pentru libertatea economică“, pentru eliberarea de „creanțieri“; sau reducerea cheltuielilor publice, dimpotrivă, ar ajuta resuscitarea economiei. În fine, că asistența externă din 2008/2009 a fost motivată prin evitarea recesiunii, ceea ce nu a reușit să facă (deci îndatorarea țării ar fi fost inutilă).
Este bine ca o țară să nu aibă o datorie mare. Dar este mai mult decât simplist să gândești că reducerea stocului de datorie externă trebuie să se facă oricum. Vreau să spun că există întotdeauna cerința rațională de a optimiza o strategie de onorare a plăților externe. Iar aceasta înseamnă și reeșalonări de plăți. România a reușit să stabilizeze cât de cât nivelul datoriei publice (ce include pe cea extermă). Esențial acum este ca acest nivel să nu mai crească (ca pondere în PIB), eventual să scadă și onorarea scadențelor să nu pună presiune excesivă pe bugetul public. Fac această afirmație fiindcă într-o economie în care cheltuielile private lâncezesc (preferința pentru lichiditate este mare, există teamă, credit bancar precar etc.) cheltuielile publice au rolul de a sprijini cererea agregată. Iar dacă se fac economii la buget (și trebuie să se facă din diminuarea risipei și rentelor) ele este bine să fie orientate către investiții. Merită să fac o analogie pentru a ilustra ce ar însemna plata cât mai rapidă a datoriilor externe. Să ne imaginăm că cetățenii și firmele îndatorate ar încerca să-și onoreze toate datoriile față de bănci cu prețul renunțării la alte cheltuieli. Efectul ar fi o prăbușire a consumului, a cererii agregate. Întrucât este iluzoriu să credem că băncile ar redirecționa infuzia de resurse primită către alte utilizări interne, rapid. Realocarea resurselor în economie nu are loc în mod instantaneu. Subliniez din nou, are sens să limităm îndatorarea externă, să o reducem chiar, dar nu oricum.
Sunt două neînțelegeri privind textul meu ce merită răspuns. Una privește asistența financiară externă din 2008/2009. Pericolul mare pentru economia României a fost atunci un sudden stop, adică încetarea finanțării externe în condițiile supraîndatorării pe termen scurt (în special a sectorului privat); o criză de lichiditate putea conduce la una de insolvență a țării. Deci nu recesiunea iminentă a fost motivația principală, cum se spune într-un editorial din ZF. O altă neînțelegere, într-un comentariu pe un blog, ignora esența argumentației mele: relația între exportul de resurse interne (de capital) și mersul economiei când motoarele ei nu turează.
Altfel spus, eu nu discut nivelul și distribuția cheltuieilor publice în raport cu resursele utilizate de sectorul privat. Am dat exemplul celor 2% din PIB care ar putea fi economisite din cheltuielile bugetului public. Dacă le orientăm către sectorul privat prin scădere de taxe și impozite înseamnă că nu le putem folosi pentru reducerea datoriei externe. Este și aceasta o manieră de a gândi optimizarea onorării scadențelor externe. Dar pentru ca economia să nu scadă este obligatoriu ca sectorul privat să nu tezaurizeze masiv resursele suplimentare obținute. Ar trebui ca efectul de înlăturare (crowding out) să fie foarte intens, ca tot ce nu mai consumă sectorul public să fie cheltuit și investit în privat. Datele economice, la noi în țară și în Europa, arată ceea ce menționam mai sus: preferința pentru lichiditate mult accentuată, teamă, înclinație mică spre investiții. Și să ne imaginăm că prin scăderea de taxe și impozite, în contextul și starea de spirit actuale, am obține un salt mare de performanță economică este foarte îndoielnic. Sunt de acord că trebuie să facem ceva pentru diminuarea impozitării muncii (CAS).
Daniel Dăianu este prim-vicepreședinte al ASF, fost ministru de finanțe, profesor la SNSPA
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 10.10.2013