În ultimii 20 de ani realizările din sistemul energetic se pot numără pe degete, iar tergiversările în ceea ce privește startul unor proiecte importante, așa cum sunt reactoarele 3 și 4 ale centralei de la Cernavodă, se contabilizează în ani. Politicienii aflați la putere, așa cum este actulul ministru al economiei, Ion Ariton, recunosc că de la Revoluție s-ar fi putut face mai multe. Oficialii Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie din România, spun și ei că mai mult s-au ocupat de reparații decât de construit, dar că lucrurile se vor schimba.
Între timp însă aniversările din sectorul energetic aduc presa și oficialitățile tot în locurile unde în urmă cu ani buni de zile erau șantierele comuniste, regim condamnat pentru toate nelegiuirile comise, dar devenit din păcate reper în legătură cu realizările de infrastructură. Nimeni nu a uitat că acestea s-au făcut cu deținuți politici, cu elite condamnate, cu victime transformate în secrete, dar mulți oameni care au trăit experiența acestor șantiere și care mai trăiesc și acum vorbesc despre acele locuri de muncă ca despre o școală de viață.
Săptămâna trecută la Piatra Neamț a avut loc aniversarea a 50 de ani de la punerea în funcțiune a hidrocentralei de la Bicaz, unitate care a schimbat complet față sistemului energetic local, eveniment la care au participat dincolo de reprezentanți ai Hidroelectrica, foști secretari de stat sau autorități locale, câteva zeci de oameni care au lucrat pe acel șantier comunist.
De ce Bicaz?
Decizia construirii centralei de la Bicaz a fost luată odată cu aprobarea planului de electrificare a României pe o perioadă de zece ani, între 1951-1961. La doar o lună după ce acest plan este asumat, se ia hotărârea politică de a construi centrala. Prin șantierele Bistriței aveau să treacă mii de oameni, de la deținuți politic până la activiși politici. Astfel, la cinci ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România își asumă o investiție uriașă, cu o valoare de 11 miliarde de dolari, ale cărei baze erau creionate încă din 1908, și anume punerea în funcțiune a sistemului energetic Bicaz – Stejaru. Din cei 20.000 de oameni care au lucrat atunci la barajul înalt de 127 de metri sau la hidrocentrala de 210 MW au mai rămas doar câțiva care pot spune povestea celui mai mare șantier al vremii.
“La 18 ani am fost deportați 2.000 de constănțeni. Politica lui Dej (Gheorghe Gheorghiu Dej – n.red.) ne-a deportat. Eram crema negustorimii din Constanța, comercianți de parfumuri și mătăsuri și în vara lui 52 ne-a urcat în vagoane pe toți, cu restricție de bagaj de 10 kilograme și am ajuns aici. Nici cel mai amărât om nu are 10 kilograme. Și acest lucru nu ni-l făcea niște străini. Eram români contra români. Am călătorit două zile și două nopți și am ajuns la Bicaz. Aici am îmbătrânit”, spune Constanța Craiu, unul dintre miile de oameni care au ajuns la Bicaz. În 1952, avea doar 18 ani, păstrând și acum ca și atunci o pasiune: cântatul. “Ce s-a făcut aici nu s-a făcut cu cântec, ci cu muncă, dar ce-aș mai cânta un tangou acum. Mergeam în fiecare zi pe jos 10 kilometri ca să ajung la șantier. Ghetele mi se rupseseră și mi le legasem cu sârmă. Dădeam toată ziua la ciur pentru nisip să-l folosească la construit. Erau fii de învățători cu mine. Ei nu făceau armată. Erau considerați prea periculoși pentru a ține o armă în mână, așa că-i trimiteau la muncă aici. Dar cântam. Ai noștri plângeau și munceau, dar cântam. Am fost balsamul lor”, spune Craiu, care după un an și opt luni a fugit de pe șantier reușind să-și refacă viața.
Unele lucruri au rămas însă, cum ar fi teama de zgomote, cum sunt cele de artificii: “Am auzit prea multe la viața mea”, mai spune Craiu făcând referire la dinamitele care se foloseau pentru a scoate din munte piatra necesară construcțiilor.
Școala de viață
Amplasamentul pentru realizarea sistemului energetic Bicaz – Stejaru este descris chiar într-o consemnare a lui Dimitrie Leonida, inginerul care în 1908 pune pe hârtie pentru prima dată ceea ce avea să devină cincizeci de ani mai târziu realitate: “Plecând de la Piatra Neamț în sus, pe malul Bistriței am dat de platoul cel mare de la Stejaru. În închipuirea mea, vedeam deja de pe șosea, de la poalele muntelui Botoșanu, uzina hidroelectrică și tot platoul atât de prielnic…”
În ciuda condițiilor foarte grele de muncă, cei mai mulți dintre cei rămași în viață vorbesc despre anii petrecuți la Bicaz ca despre o școală a vieții, ca despre ceva care a împărțit lumea în două: înainte și după baraj.
“La 17 ani am venit aici ca muncitor necalificat. Eu sunt din Vaslui. Părinții erau chiaburi (țărani bogați, înstăriți – n. red.), așa că am venit aici ca să scap. Eram un fel de fugar”, își amintește Ioan Cehan care acum are 76 de ani.
“Cea mai grea a fost munca din tunel și de la baraj. Au murit mulți oameni, nimeni nu știe câți. Se muncea cel mai mult cu forță brută, cu roaba și cu lopata”, spune Cehan, care pe șantier și-a întemeiat familia cunoscându-și acolo viitoarea nevastă.
Ca și Cehan, au venit mulți pe șantier, oameni fără experiență, dar care ulterior au ajuns să lucreze la tot ce s-a construit în sistemul hidroenergetic de atunci încolo.
“În 52 am venit aici, la 18 ani. Direct de la școala profesională am ajuns pe șantier și am lucrat la macaraua funiculară. Erau 3 macarale, în trei schimburi, iar noi eram vreo 12 inși. Căram beton și material, iar de precizia noastră depindea viața a zeci de oameni care lucrau sub macaralele noastre. Nu am avut niciun accident”, mărturisește Francisc Tamas, născut în 1934. Pentru el, barajul a fost școala vieții și după ce a terminat acolo a mers pe alte șantiere, cum a fost cel de la Argeș.
“Aici a învățat toată lumea. Parcă am visat, dar când vin aici și mă uit la baraj știu că un sfert a fost turnat de mâinile acestea. Am realizat ceva”, spune Tamas pentru care șantierul a devenit singura familie.
“De prima nevastă din cauza șantierului m-am despărțit”, a mai spus el.
Hidrocentralele nu se fac pe Calea Victoriei
Dacă unii au fost obligați să vină să muncească la Bicaz, au fost și mulți tineri care au ales acest șantier pentru că așa au vrut ei.
“Unchiul meu a fost medicul personal al lui Mihail Sadoveanu și l-a consultat și pe Gheorghiu Dej de câteva ori. Așa că s-au gândit ei să-mi facă un bine și să mă păstreze în București, dar io mi-am pus repartiția la Bicaz. Hidrocentralele nu se construiesc pe Calea Victoriei și așa am ajuns să mă ocup cu betonarea barajului timp de 2 ani de zile”, spune Mihai Dumitru, venit la 22 de ani pe șantier. După ce au lucrat la Bicaz, mulți au mers mai departe pe toate șantierele de hidrocentrale care au urmat.
“În ultima iarnă de lucrări, mi-am făcut prima barcă, eu i-am făcut pânzele și am pus-o pe lacul format de baraj. Este una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am. După ce am terminat aici, am mers și am coordonat activitatea de foraj în toate șantierele care au urmat”, spune Ovidiu Vasilescu, acum în vârstă de 80 de ani, care s-a ocupat de consolidarea terenului pe care este astăzi amplasat barajul de la Bicaz.
20.000 de strămutați
Lucrările de aici nu au avut însă impact numai asupra vieții celor care au lucrat pe șantier, dar și asupra traiului celor care a trebuit să fie strămutați. 20 de sate cu aproape 20.000 de mii de oameni au fost rase de pe fața pământului pentru a se putea executa lucrările la ceea ce avea să devină cel mai mare baraj din țară și al patrulea ca dimensiune din Europa.
Pentru că oamenii refuzau să plece, mitropolitul Moldovei a dat ordin să fie mutate mai întâi bisericile. Din cei aproape 20.000 de strămutați, 13.196 de oameni s-au așezat pe versanții din zonă. “Unele familii au cerut ca fiecare să poată vâna câte doi mistreți pe an în schimbul strămutării”, spune Nicolae Mănescu, fost ministru al energiei electrice.
Lumea nu prea mai muncește
La 50 de ani de la punerea în funcțiune a centralei, după 10 ani de muncă pe șantier, cei mai mulți dintre cei care sunt azi în viață sunt descumpăniți de ceea ce se întâmplă.
“Durata de viață este deja depășită. Se impun acțiuni mai energetice”, spune Dumitru Luca, unul dintre inginerii care au lucrat în echipa de proiectare a centralei de la Bicaz. “S-au făcut numai mărunțișuri după Revoluție. Lumea nu prea mai muncește”, spune și Ioan Cehan.
Din păcate, nici mesajul autorităților și nici acțiunile concrete întreprinse de acestea în ultimii 20 de ani nu au puterea de a înlătura aceste convingeri.
“Știu că în ultimii 20 de ani s-ar fi putut construi mai mult”, a spus Ion Ariton, noul ministru al economiei, care a lansat totuși îndemnul de “înfăptuire a modernizării României”, asigurându-i în același timp pe oamenii din hidroenergetica românească de tot sprijinul său. Ariton a transmis aceste lucruri printr-un mesaj scris, el neputând să fie prezent săptămâna trecută la Piatra Neamț pentru a sărbători 50 de ani de la punerea în funcțiune a centralei de la Bicaz.
110 milioane de euro pentru retehnologizare
Mihai David, actualul director al Hidroelectrica, a declarat la rândul său că după cei 50 de ani pe care sistemul energetic Bicaz – Stejaru îi are la activ, va urma perioada de retehnologizare astfel încât unitatea să mai poată funcționa încă 50 de ani. “Reparăm și modernizăm ce s-a făcut. Mai și construim”, a spus David care a anunțat un program de investiții de 110 de milioane de euro pentru acest obiectiv.
Lucrările în realizarea de noi hidrocentrale au mers într-un ritm foarte lent în anii care au urmat Revoluției, așa că dacă în 1990 puterea instalată în astfel de unități era de 5.593 MW, 20 de ani mai târziu aceasta ajunsese abia la 6.431 de MW, astfel că acum numai circa 54% din potențialul hidroenegetic al României este amenajat. “Posibilitățile energetice sunt atât de mari în România, încât am rezolva și problemele din alimentarea cu energie, dar și pe cele legate de inundații”, spune Ovidiu Vasilescu, care la rândul său a fost săptămâna trecută la Piatra Neamț pentru a sărbători 50 de ani de la punerea în funcțiune a sistemului hidroenergetic Bicaz – Stejaru.
Dacă politicienii au ținut să dea sfaturi și încurajări, oamenii care au trăit pe șantier au avut la rândul lor o urare exprimată printr-o poezie rostită de primul director al centralei. Ultima strofă a poeziei suna astfel: “Guvernul de orice culoare/Să facem oțel din fiare/Să facem hidrocentrale.” Vocea puternică și mâinile tremurânde ale “poetului energetician” au fost răsplătite cu aplauze secunde bune.