Prima oară am făcut asta la Geneva, la un târg de carte. Văzusem deja tot ce se putea vedea la vecinii de standuri, răsfoisem zeci de albume, stătusem proțăpit ore în șir în fața unui agregat ultramodern, unde un individ apăsa niște taste și, la doi metri de el, era “scuipată” o carte (printată, legată, copertată) care avea toate coordonatele pe care specialistul i le hărăzise. Mânat de plictiseală, după patru zile de desfătări livrești, am ajuns să fac nefăcutul. Adică, într-unul din cotloanele târgului, mi-am vârât capul într-o gaură operată în “Gioconda” leonardescă și m-am lăsat fotografiat. Cu plete, mâni suav încrucișate și peisaj toscan în spate.
Trebuie să vă spun că, până să ajung la poză, am îndurat o coadă considerabilă. Nevoia de prosteală a omului modern e nemăsurată ca și grădina Domnului. Deși experiența amintită a epuizat toate frisoanele ludice posibile, am repetat-o, ba la Lisabona, în muzeul de “azulejos”, ba la Cannes, pe aleea vedetelor, ba la Washington, alături de, pasămite, Bill Clinton (foto). E drept, pe vremea aceea Photoshop-ul nu exista.
Evoc toate aceste năzbâtii autobiografice, sub impresia succesului uriaș de care se bucură în acest moment, în Franța, site-urile www.creermonlivre.com, www.monroman.com sau www.petit-livre.fr. Ele pun în practică o bună idee pentru întreprinzătorii români aflați fie la început de drum editorial, fie în prag de faliment, în același domeniu editorial. Toate trei funcționează (demult, dar de-abia acum s-a năpustit succesul peste ele) pe un același principiu: romanul sau nuvela sau povestirea personalizabile. Cu alte cuvinte, în loc să uzurpi capul Mona Lisei, devii personaj principal într-una dintre piesele în proză matriciale care sunt puse la dispoziție (roman polițist, thriller, roman istoric, roman politic, nuvelă porno soft – sau, mă rog, hard etc.). Îți oferi coordonatele (nume, prenume, sex, vârstă, preocupări, gusturi, flori preferate etc.) și pe cele ale tovărașei de viață sau de așternut, pe care le clickezi într-un formular și, în cel mult două zile, primești acasă cartea tipărită, care are integrate toate aceste zone personalizate. Cartea are coperta pe care o dorești, poate fi ilustrată și poate avea pe manșetă chipul personajului principal. Care protagonist poate fi un prieten sau o prietenă, cărora le oferi volumul în chip de cadou. De fapt, de aici vine și succesul procedeului, pentru că volumele personalizate au ajuns unul dintre cele mai trendy cadouri ale momentului. Prețurile sunt variabile, între 26 de euro și mai multe sute, în funcție de grosimea cărții, de numărul de fotografii inserate, de calitatea hârtiei și, desigur, de tiraj. Totul e posibil grație unui program deștept, care personalizează romanul cât ai zice “soft” (ca să vedeți cum devine chestia, iată adresa http://www.creermonlivre.com/mon_roman_interactif/index.php?pageâessai, pentru un test gratuit). Vă dați seama că puteți “scrie”, folosind canavaua din “Frații Jderi”, o poveste care să-i aibă ca eroi pe frații Ivan, Alexei și Dimitri? Sau că în trama nu știu cărei istorii de un erotism deșănțat puteți strecura numele celei mai dezirabile și mai de neatins persoane publice, fie ea doamnă sau domn? Încurcând toată literatura și toate reperele culturale posibile într-un ghiveci pe care doar Babelul de azi putea să-l născocească, puteți și dumneavoastră contribui la instalarea confuziei nostime și teribil de periculoase între excesul și lipsa totală de imaginație.
Și ca să nu termin în această notă ambiguă și tristă, ci în alta și mai tristă și mai ambiguă, iată: cu vreo jumătate de an în urmă, un prieten, profesor într-un oraș al patriei, îmi spunea că se fac severe reduceri de personal în învățământ (chiar și pentru titulari) și că printre criteriile de rămânere la catedră nu se număra vechimea sau, mai ales, rezultatele elevilor, ci, între altele, numărul lucrărilor publicate. A existat, atunci, un val de prosperitate în rândul micilor tipografii locale, care au tipărit 5-10 exemplare din niște lucrări inventate în grabă (cu un ISBN lesne obținut), pornind de la vechi lucrări de diplomă sau de grad reciclate. Vă dați seama ce bani s-ar fi putut scoate cu programul francezilor? Adică înlocuind, pe ici pe colo, niște parametri și făcând lucrarea să arate brand new? Nu de alta, dar dacă n-a stat nici dracu’ să citească vreodată acele lucrări și să le evalueze, de ce Dumenzeu să le mai și scrie cineva?