La Belfast, presedintele american si aliatul sau, premierul britanic, incearca sa puna dezacordul in acord, ca sa poata raspunde la fel la intrebarea cine va reconstrui Irakul. Tony Blair ar vrea sa repare raul facut comunitatii internationale prin sfidarea manifestata inainte de izbucnirea razboiului si sa implice ONU in recladirea Irakului. George Bush insa are alta opinie si alta pozitie in plan politic intern si extern, asa ca isi permite sa bata cu pumnul in masa: reconstructia trebuie facuta de cei care au varsat sange in Irak, adica de Statele Unite, Marea Britanie, poate Australia si, daca mai e loc, de celelalte 32 de tari din asa-zisa coalitie anti-Saddam.
Mult discutata reconstructie a Irakului are doua aspecte – cel fizic si cel politic, ambele cu mai multe semne de intrebare decat puncte de acord. In ceea ce priveste reconstructia propriu-zisa, un jurist al ONU indraznea recent sa atraga atentia ca Statele Unite se pregatesc sa declanseze un razboi mai periculos decat cel din Irak: cel economic. Adica, (se) intreba juristul, cum sa folosesti petrolul irakian pentru a reface tara? Cine, pe ce baza legala si dupa ce altgoritm va alege companiile care vor extrage, prelucra si vinde petrolul irakian? Ce se intampla cu marile companii lasate deoparte si, mai ales, ce garantii vor exista ca acesti bani chiar vor ajunge in infrastructura irakiana?
Si mai interesant ar fi insa raspunsul la intrebarea cum va fi recladit politic Irakul? Inainte de a pleca la razboi in Golf, americanii au facut aceeasi greseala ca si acum 40 de ani, in Cuba, cand au incercat sa rastoarne regimul Castro, mizand pe faptul ca dorinta de libertate a cubanezilor va fi mai mare decat teama lor de dictatura. Irakienii le-au inselat asteptarile si s-au incapatanat sa lupte. Curand, s-ar putea dovedi la fel de refractari si la planurile de viitor ale AäeliberatorilorAY. Ar fi greseala sa se creada ca Irakul, in principal, si Orientul Mijlociu, in general, sunt pregatite sa imbratiseze valorile considerate de americani universal valabile. Ar fi nerealisti daca si-ar imagina ca pot anula peste noapte mentalitati, disensiuni, diferentele culturale si religioase si planurile de razbunare, pentru a construi in Irak o democratie de tip occidental care sa serveasca, mai tarziu, drept exemplu intregii regiuni. Ar fi ca si cum ai incerca sa transformi un bazar intr-o piata ecologica. Ce interes ar avea regimuri ca acelea din Arabia Saudita sau Egipt sa renunte la o parte din putere, in favoarea poporului sau sa permita alegeri democratice care sa faciliteze accesul la putere al gruparilor fundamentaliste cu priza la public?
Sa implantezi acum, in fruntea noului regim de la Bagdad, un lider al opozitiei irakiene din exil ar fi ca si cum l-ai imbia pe George Bush cu french fries. Cat despre irakienii ramasi in tara, acestia isi au propriile polite de platit si propriile planuri de pus in aplicare: siitii majoritari tanjesc dupa putere, kurzii vor independenta, sunnitii s-au obisnuit cu statutul de minoritate privilegiata si peste toate astea vine orgoliul de a face parte dintr-un stat cu imense resurse de petrol, cu un cuvant greu de spus la masa puterilor lumii. E greu de crezut ca irakienii ii vor suporta pe americani (sau ca acestia vor rezista) destul de mult in zona pentru a implanta in Irak samanta democratiei de tip occidental. Cat despre o Aädemocratie in uniforma militaraAY, controlata de la Washington, istoria ne spune ca nu poate avea o viata lunga, mai ales daca Saddam devine din dictator, legenda. Si atunci, Irakul e pandit astazi de scenariul afgan: un presedinte-marioneta la Bagdad, controlat de la Washington, luat peste picior de vecini si impotent in fata zecilor de lideri locali, inarmati, influenti si intangibili.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.