A apărut nr. 2 al “Punctului critic”, trimestrial de diagnoză socială, politică și culturală. Plasat sub genericul “Cum văd românii schimbarea după 20 de ani”, sumarul revistei se dovedește și de această dată atractiv, textele impunând prin sobrietate și analiză rece. În editorialul intitulat “Partitocrație și cleptocrație” sociologul Mihai Milca devoalează cu un bisturiu fin adevarata față a politicii și a partidelor postdecembriste.
Vorbind despre apariția, la începutul anilor 90, a unei puzderii
de formațiuni politice, profesorul universitar consideră că
“departe de a se institui un sistem multipartidist funcțional, în
scurt timp au fost puse bazele domniei egoiste și exclusiviste a
unui nucleu oligarhic disimulat îndărătul partidelor, indiferent de
culoarea politică a acestora. S-a instaurat astfel o veritabilă
partitocrație. Funcțiile și practicile partidului unic de odinioară
au fost redistribuite între partidele succesoare. Acestea au
invadat practic structurile instituțiilor democratice ale statului
de drept cu clone ale foștilor activiști comuniști, adepții
statului de…. drepți! Aceste structuri au devenit cutia de
rezonanță a intereselor și comandamentelor partidelor, exponenții
camarilelor și clientelelor politice prezentându-se într-o dublă
postură: de protagoniști ai acțiunilor și deciziilor adoptate în
respectivele structuri și de agenți de influență sau manipulatori
de fonduri și proceduri în folosul partidelor ale căror indicații
le urmează. (…) Această oligarhie partitocratică este deosebit de
activă și ubicuă. Ea mizează pe controlul pârghiilor economice și
financiare, dar și pe condiționarea și intoxicarea mediatică a
cetățenilor și opiniei publice, pe anestezierea funcțiilor
intelectuale și a facultăților critice ale oamenilor, pe inerția
unor categorii sociale largi cărora li se induce ideea de a fi doar
spectatorii unei piese cu roluri încredințate dinainte.”
Mihai Milca insistă asupra patului germinativ din care s-a născut
partitocrația românească, descriind cu acuratețe și punând un
diagnostic indubitabil: “Partitocrația a devenit cu necesitate o
cleptocrație, care a devalizat statul, drenându-i necontenit
resursele în folos propriu, înstrăinând active uriașe pentru
comisioane grase și avantaje meschine. O partitocrație cleptomană
sau o cleptocrație partinică, o hidră avidă, nesățioasă, aspirând
banul public fără teamă de consecințele generate la nivelul
economiei și societății. O creatură monstruoasă, cameleonică,
reproducându-se când este nevoie prin sciziparitate și
metamorfozându-se prin uluitoare mutații genetice, dobândind
imunitate și aspirând la onorabilitate nobiliară sui generis.
Indiferent de apartenențele de partid formale, de mode împrumutate
sau reinventate sub zodia balcanismului dâmbovițean și neofanariot,
partitocrația românească postdecembristă nu poate subzista decât ca
o cleptocrație contagioasă și nevindecabilă, ca o stare patologică
devenită un mod firesc de a fi.”
În aceeași notă a analizelor nefardate se înscriu și eseurile semnate de dr. Dorel Abraham (Cum văd românii schimbarea), Florea Țuiu (Meandrele tranziției la economia de piață), dr. Cristina Voicu (Economia subterană la lumina zilei) și George Apostoiu (Politica externă și diplomația românească). O mențiune aparte o merită eseul dr. Nicolae Mareș – Polonia – un model de dezvoltare -, care pare să facă parte dintr-o lucrare mai amplă, pe care o așteptăm cu interes. În totul, se poate spune că Punctul critic își conturează un profil distinct în peisajul revuistic de la noi.