Joseph Dear, directorul executiv al fondului de pensii al statului Washington, s-a declarat alaltaieri foarte indignat, afland cine a facut lobby, anul trecut, pentru schimbarea legislatiei astfel incat in Consiliul pentru Investitii al statului Washington sa fie inclusi mai multi membri numiti pe criterii politice. Dear sustine ca grupul de lobby a fost platit de Kohlberg, Kravis&Roberts (KKR), unul din cele mai mari fonduri private de investitii din lume. Cu cateva saptamani in urma, Dear tocmai respinsese oferta KKR, care solicitase Consiliului pentru Investitii sa aprobe un nou program de finantare pentru firma lor.
Incidentul ilustreaza climatul mai putin prielnic in care actioneaza la ora actuala o firma precum KKR, care cu cativa ani in urma foarte rar intampina dificultati cand voia sa gaseasca finantare: firmele de acest gen s-au inmultit, iar banii disponibili pe piata pentru proiectele lor sunt mai putini. Consiliul pentru Investitii al statului Washington, care administreaza fonduri de pensii in valoare de 44 de miliarde de dolari, este principalul investitor in KKR; urmatoarele, in ordinea importantei, sunt fondurile de pensii ale statelor Oregon si Michigan, care la randul lor au respins de curand solicitari de finantare din partea KKR.
Actiunea de lobby de anul trecut, destul de insolita in istoria relatiilor dintre institutiile publice americane si fondurile private de investitii, se explica simplu: Henry Kravis si George Roberts, cei doi parteneri principali in KKR (cel de-al treilea, Jeffrey Kohlberg, s-a retras din firma in 1987) sunt sponsori vechi ai Partidului Republican: Henry Kravis a fost copresedinte din partea statului New York pentru campania electorala a lui George Bush tatal, iar pe la inceputul anilor ’90 a fost si amendat de Comisia Electorala Federala pentru ca depasise limita legala pentru donatii electorale. In afara de aceasta, un membru al unui comitet de investitii publice care reprezinta sfera politica are mai mari sanse de a fi sensibilizat de proiectele de investitii private care par a avea in cele din urma utilitate publica. Kravis s-a priceput intotdeauna sa faca astfel de proiecte, atractive pentru oamenii statului: prin anii ’90 a initiat chiar un fond special de investitii pentru New York, menit sa incurajeze micile afaceri ale afroamericanilor din Harlem, amenajarea parcurilor, dotarea muzeelor si asa mai departe.
Actiunea lui a fost chiar prezentata la vremea respectiva drept opera caritabila pura, pentru ca a inceput intr-adevar cu niste donatii de cateva milioane de dolari pentru Muzeul Metropolitan, Spitalul Mount Sinai si postul public newyorkez de televiziune Channel 13, insa a continuat cu plasamente clasice pentru un fond de investitii care asteapta randament de la institutiile in care sunt si banii lui, ba mai si consiliaza aceste institutii cum sa procedeze ca sa-l obtina. Iar astfel de abordari i-au cucerit pe administratorii de fonduri de pensii, de pilda, care au considerat ca merita sa acorde finantare KKR pentru generoasele sale proiecte. Acum insa, pentru prima oara in existenta ei, din 1976 incoace, KKR a anuntat ca va accepta si investitori persoane fizice, nu numai investitori institutionali, constatand ca fondurile acestora din urma devin mai greu disponibile. Ce s-a intamplat? Investitiile pe termen lung, de pana la 20 de ani – specifice pentru firmele de genul KKR – au devenit mai putin atractive pentru administratorii de fonduri de pensii, care sunt nevoiti sa aiba la dispozitie mai multi bani acum, pe termen scurt, ca sa faca fata cererii din partea americanilor tot mai numerosi care ies la pensie.
Iar cu aceasta ajungem la esenta pietei pe care lucreaza KKR, definita la un moment dat de acelasi Henry Kravis ca mergand impotriva curentului de pe Wall Street, unde toata lumea asteapta din partea companiilor cotate profituri rapide si gandeste strict de la un trimestru la altul. “Ce firma cotata la bursa ar indrazni sa-si convoace investitorii si sa le spuna: asteptati-ma cativa ani sa ma restructurez si abia pe urma o sa pot face profit?”, a comentat Kravis, intr-un interviu de acum cativa ani. Pe cand un investitor de risc, ca KKR, procedeaza exact invers: nu alege cea mai profitabila companie, ca sa castige repede de pe urma ei, ci una subevaluata, aproape falita, sau foarte mica, dar cu potential de crestere, pe care s-o poata revitaliza in cativa ani si apoi s-o poata vinde in profit. Daca nu e companie, atunci e o divizie a unui grup care vrea sa scape de ea, sau o parte dintr-un conglomerat, parte care ar functiona mai bine singura.
Pentru aceasta insa e nevoie ca investitorul sa aiba si parghii manageriale, ca sa-si poata impune viziunea despre rentabilizarea afacerii respective. Astfel s-au dezvoltat, spre finele anilor ’70, tranzactiile unde fondul de investitii ofera managementului unei companii posibilitatea de a cumpara o parte sau toate actiunile acesteia (“management buyouts”), pentru ca astfel managerii sa ajunga proprietarii afacerii si sa aiba un interes personal in dezvoltarea ei. In ceea ce priveste finantarea tranzactiei, aceasta e treaba fondului de investitii, care se imprumuta de la banci, convinge alti investitori institutionali sa dea bani (cazul fondurilor de pensii de care vorbeam mai sus) si, de la un punct incolo, investeste din banii lui si devine astfel actionar al companiei. O buna parte din tranzactiile puse la punct de KKR s-au facut cu credite de la banci, garantate chiar cu activele companiilor cumparate (“leveraged buyouts”).
In cazul KKR, unul din pionierii acestor tranzactii, impunerea viziunii proprii a costat scump si companiile cumparate, si pe managerii respectivi, din cauza lipsei de scrupule si a stilului dur de negociere al celor trei parteneri atunci cand se intampla sa puna ochii pe o firma. Cea mai cunoscuta tranzactie in acest sens a fost, in 1989, preluarea pentru 31 de miliarde de dolari a grupului agroalimentar RJR Nabisco, unde negocierile pentru castigarea contractului de achizitie au inspirat chiar si un film artistic de lung-metraj, “Barbarians at the Gate” (“Barbarii la porti”). KKR a impus acolo, ca si la alte companii cumparate, un program drastic de restructurare, cu concedierea a mii de angajati si externalizarea tuturor activitatilor neprofitabile. Culmea este ca, atunci cand si-a vandut ultima participatie de actiuni la RJR, in 1995, KKR a iesit in pierdere; lucrul are insa mai mult o importanta simbolica, dat fiind ca pachetele vandute in anii anteriori i-au adus castiguri.
Una peste alta, politica achizitiilor la preturi mici in vederea vanzarii ulterioare la preturi mari i-a castigat insa lui Kravis, vioara intai in firma si cea mai colorata dintre personalitatile celor trei fondatori, reputatia de rechin desavarsit, care nu scapa nimic din gheare cand i se ofera ocazia. Lunile trecute, KKR a concurat si pentru preluarea trustului de presa Hollinger al lordului Conrad Black, care detine The Daily Telegraph; “norocul” Hollinger a fost ca Henry Kravis s-a convins ca e mai bine sa stea deoparte dupa ce vazuse in ce munte de procese era prins trustul, unul din procese implicand-o chiar pe doamna Kravis, a treia sotie a finantistului nostru.
De la infiintarea KKR si pana acum, moravurile s-au rafinat mult pe aceasta piata speciala, iar numarul de firme care se ocupa cu astfel de tranzactii a crescut enorm. Pentru opinia publica americana, pentru cea newyorkeza in special, figura lui Kravis se bucura si acum de atentie, poate si pentru ca omul nu corespunde nicidecum cliseului de finantist uscat si care nu mai stie nimic in afara de cifre. E o legenda arhistiuta cea dupa care, atunci cand a cheltuit 5 milioane ca sa-si cumpere apartamentul din Manhattan unde a locuit odinioara John D.Rockefeller, Kravis a adus acolo si un tablou de John Sargent in valoare de un milion de dolari, asa de mare, incat a avut nevoie sa-l aduca de la Londra cu un avion cargo special.
La 60 de ani, cu o avere estimata de Forbes la 1,3 miliarde de dolari (la fel ca si a lui George Roberts, partenerul si varul sau primar), Kravis e o prezenta constanta in viata mondena din New York, frecvent urmarit de presa de scandal. Cand nu merge la petreceri, schiaza, joaca golf, vaneaza, pescuieste si da interviuri ziaristilor alesi de el, unde isi vadeste intregul si extraordinarul orgoliu. Povesteste cum si-a inceput el cariera la banca de investitii Bear Stearns, ce recunoscator ii e mentorului sau de acolo, Jeffrey Kohlberg, profesorului de economie de la Columbia, directorilor de la primul fond de investitii unde a lucrat, colegilor lui de la KKR, tatalui sau, petrolist din Oklahoma, nevestelor, clientilor, managerilor de la companiile pe care le-a cumparat si asa mai departe. Dar nu lasa nici o indoiala ca singura fiinta careia ii e cu adevarat recunoscator pentru succesul lui este propria sa persoana.
Kohlberg Kravis & Roberts Co. (KKR)
Pozitie pe piata: una din cele mai mari firme de investitii cu capital de risc, specializata in organizarea finantarii pentru tranzactiile care presupun preluarea companiilor de catre propriii lor directori (management buyout), cu scopul restructurarii si rentabilizarii companiilor respective. In urma acestor tranzactii, in care KKR asigura o parte din finantare, mai rar finantarea integrala, firma devine actionar minoritar sau majoritar al companiei preluate si se implica, la randul sau, in managementul acesteia.
Anul infiintarii: 1976
Sediu: New York
Reprezentante: Menlo Park (California), Londra
Fondatori: Jeffrey Kohlberg, Henry Kravis, George Roberts
Parteneri principali: Henry Kravis, George Roberts
Investitori: cei 66 de parteneri si angajati, plus investitori institutionali (fonduri de investitii, banci, firme de asigurari, alte institutii financiare, universitati) si un mic numar de companii private
Portofoliu actual: peste 30 de companii din SUA, Canada, Germania, Austria, Franta si Marea Britanie
Venituri anuale: 40 mld. dolari
Concurenti: Dubillier&Rice; Forstmann Little; Hicks, Muse, Tate&Furst
Palmares
-de la infiintare a realizat peste 110 tranzactii care au implicat o finantare totala de peste 118 miliarde de dolari
-prima tranzactie de preluare in valoare de un miliard de dolari (Wometco Enterprises, 1984)
-doua din cele mai mari tranzactii de preluare realizate vreodata (RJR Nabisco, 1989 – 31,4 miliarde dolari; Beatrice, 1986 – 8,7 miliarde dolari)
-cea mai mare tranzactie de preluare realizata vreodata in Franta (Legrand, 2002 – 4,9 miliarde dolari) si doua din cele mai mari din Canada (Shoppers Drug Mart, 2000 – 2,5 miliarde dolari canadieni; Yellow Pages Group, 2002 – 3,1 miliarde dolari canadieni)
-extinderea in premiera a investitiilor cu capital de risc in sectoare economice mai complexe si cu grad inalt de reglementare (banci, asigurari, utilitati, asistenta medicala)
Cateva din achizitiile KKR
1977
A.J. Industries Inc.- 26 mil.dolari
L.B. Foster Company – 94 mil.dolari
1979
Houdaille Industries Inc. – 380 mil.dolari
1981
Fred Meyer Inc. – 530 mil.dolari
1984
Wometco Companies – 1 mld.dolari
Pace Industries Inc. – 1,6 mld.dolari
1985
Union Texas Petroleum Holdings, Inc. – 1,76 mld.dolari
Storer Communications, Inc. – 2,4 mld.dolari
1986
Beatrice Company – 8,7 mld.dolari
Safeway Inc. – 4,8 mld.dolari
1988
The Stop & Shop Companies, Inc. – 1,53 mld.dolari
Duracell International, Inc. – 2,06 mld.dolari
First Interstate Bancorp – 234 million
1989
RJR Nabisco – 31,3 mld.dolari
1992
American Re Corporation – 1,5 mld.dolari
1995
Canadian General Insurance Group – 160 mil.dolari
1996
Spalding Holdings Corporation – 1,19 mld.dolari
1998
Regal Cinemas Inc. – 1,57 mld.dolari
Spalding/Evenflo Companies Inc. – 225 mil.dolari
1999
Wincor Nixdorf Holding GmbH & Co. – 709 mil.dolari
2000
Shoppers Drug Mart – 1,83 mld.dolari
2002
Legrand SA – 4,95 mld.dolari
Yellow Pages Group Co. – 2 mld.dolari
2003
MTU Aero Engines GmbH – 1,7 mld.dolari
Rockwood Specialties – 916 mld.dolari
Cele mai importante achizitii din ultimele luni
decembrie 2003 – KKR a preluat divizia aeronautica MTU a grupului americano-german DaimlerChrylser, in cadrul unei tranzactii estimate la 1,45 miliarde de euro. Tranzactia a reprezentat o noua faza a programului prin care DaimlerChrylser renunta la activele sale periferice, in incercarea de a reveni la profitabilitate. MTU produce motoare pentru aparate de zbor civile si militare si sustine ca este singura companie germana care poate proiecta, fabrica si repara componentele folosite la asamblarea motoarelor de avioane. Compania are peste 8.300 de angajati pe plan global si a realizat in 2002 vanzari de aproximativ 2,2 miliarde de euro. MTU opereaza fabrici in landurile Munchen, Hanovra si Brandenburg. Totodata, producatorul detine mai multe participatii intr-o serie de societati mixte multinationale din industria aeronautica.
aprilie 2004 – KRR a preluat compania Dynamit Nobel, parte a grupului german MG Technologies, in cadrul unei tranzactii de 2,25 miliarde de euro. Activele preluate vor fi integrate in grupul american Rockwood, controlat de KKR, urmind sa formeze una dintre cele mai mari companii din industria mondiala de produse chimice de specialitate, cu vinzari anuale de 2,5 miliarde de dolari. Dynamit Nobel a avut in 2003 vanzari de 1,6 miliarde de dolari, comparativ cu cele 800 de milioane de dolari raportate de grupul Rockwood. In urma achizitiei, KKR va detine pachetul majoritar al noii societati, in timp ce divizia de investitii a grupului Credit Suisse First Boston (CSFB) va intra in posesia unei “minoritati semnificative”. Vanzarea Dynamit Nobel se numara printre cele mai mari tranzactii incheiate in acest an in Europa de o firma de investitii private si este a doua achizitie semnificativa din Germania.
aprilie 2004 – KKR a preluat PanAmSat, compania de servicii prin satelit a grupului DirecTV, in cadrul unei tranzactii de 3,55 miliarde de dolari. In baza acordului, KKR isi va asuma si datorii de aproximativ 750 de milioane de dolari, ceea ce ridica valoarea achizitiei la 4,3 miliarde de dolari. PanAmSat este controlata in proportie de 80,5% de DirecTV, la care Fox Entertainment Group detine 34% din capital. La randul sau, Fox este parte a grupului News Corp., care detine 82% din actiunile sale. Vanzarea PanAmSat reprezinta cea mai recenta miscare de reorganizare a DirecTV, cel mai mare furnizor de programe de televiziune prin satelit din Statele Unite.
iunie 2004 – KKR a preluat integral pachetul de actiuni al companiei ATU Auto-Teile-Unger Holding Aktiengesellschaft, cel mai mare comerciant german de componente auto si operator de centre de service, pentru 1,45 miliarde de dolari. ATU are 12.000 de angajati si detine 461 de unitati in Germania, Austria si Republica Ceha. KKR intentioneaza sa se implice in managementul companiei, pornind de la experienta pe care a avut-o cu comerciantul american de componente auto Autozone, pe care a preluat-o in 1987 si a vandut-o in 1997. In acest interval, KKR a extins reteaua de unitati a Autozone de la 175 la aproape 1.500, iar din 1996 compania a intrat in componenta indicelui S&P 500 al celor mai importante firme din SUA.
Henry Kravis despre KKR
“Avem un portofoliu de companii care cuprinde de la hoteluri la posturi de televiziune si companii de cablu TV, firme de petrol si gaze, de bunuri de consum, din industrie. Daca vreau sa aflu ceva mai mult despre un domeniu, am ocazia. Este aici, in portofoliul nostru. Pot sa ma duc in fabrica sau sa stau cu managerii si sa aflu tot ce vreau. Nu poti sa te plictisesti facand asa ceva”
“Cand ai cumparat o companie, te-ai casatorit cu ea. Nu poti s-o vinzi pur si simplu daca nu-ti mai place. E mult mai greu sa vinzi decat sa cumperi o companie. Oamenii ne suna si ne felicita atunci cand cumparam o companie, dar eu le spun: stiti, nu ne felicitati acum, felicitati-ne cand o sa vedeti ca o vindem. Orice nebun poate sa cumpere, atata vreme cat are bani. Treaba noastra incepe insa abia dupa ce am cumparat compania, in ziua cand incepem sa lucram cu managementul ei”
“Cred ca motivul pentru care noi am avut succes este ca nu ne-am marginit sa preluam companii, ci am schimbat structura capitalului de acolo: i-am ales pe cei mai buni manageri si le-am oferit stimulentele cele mai bune ca ei sa fie performanti. Managerul are propriul lui pachet de actiuni, partea lui de proprietate, partea lui de risc. Eu zic ca managerii din America sunt rentieri ai unor active corporatiste, nu proprietari. Unde s-au dus cei ca Rockefeller, Carnegie sau Mellon? Conceptul nostru e tocmai sa reinviem acest gen de manageri proprietari”