Romanul Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, de Philip K. Dick apare pentru prima oară tradus în limba română, în seria de autor de la Editura Nemira. Romanul a primit în 1975 premiul Campbell Memorial. Philip K. Dick a fost printre primii autori de SF publicați de editura Nemira în colecția Nautilus, această serie de autor bucurându-se de numeroase editări și reeditări, în format hardcover și paperback. Povestea: Jason Taverner, realizator al unei foarte populare emisiuni de televiziune, se trezește într-o bună zi că nimeni, nici măcar baza de date a guvernului totalitar, nu știe cine e. Într-o societate în care lipsa identificării este o infracțiune, nu are de ales. Trebuie să pornească într-o cursă nebună, în care întâlnește polițiști necurați și dealeri de droguri experimentale. Oare ei știu mai mult decât arată? Oare cum poate dispărea identitatea unui om peste noapte?
“Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul este, în cele din urmă, un roman profund uman, care analizează rolurile pe care viața ne cere să le jucăm și felul în care ele mai mult ne împiedică decât ne impulzionează dezvoltarea și capacitatea de a comunica substațial unul cu celălalt.” SF Reviews
“Philip K. Dick explorează abil urmările psihologice ale unui coșmar.” The New York Times Review of Books
Mare parte a ficțiunilor sale au loc în California, iar Philip K. Dick a folosit idei din cabalism, budism, gnosticism și taoism, dar a utilizat în același timp elementele science-fiction clasice de tipul roboților, navelor spațiale, extratereștrilor și fenomenelor de tip extrasenzorial. În decursul vieții, scriitorul a fost privit cu respect de fanii SF și de colegii de breaslă, desi n-a ajuns niciodată să egaleze vânzările celor mai populari scriitori science-fiction americani ai epocii.
Acum însă romanele lui au intrat în pop culture prin ecranizările canonice precum Blade Runner (după Visează androizii oi electrice?, Nemira 2014) sau A Scanner Darkly (după Substanța M, Nemira 2014).
Philip K. Dick s-a născut pe 16 decembrie 1928 în Chicago. La inceputul anilor 1950, a început să scrie texte science-fiction, iar în 1952 și-a publicat prima povestire în revista Planet Stories. Cu ajutorul lui Anthony Boucher, editor si mentor, a inceput sa publice povestiri într-un ritm susținut. Între 1955 și 1970, a scris în medie două romane pe an și a publicat peste o sută de povestiri în reviste ca Galaxy, Amazing, Fantasy and Science Fiction și Worlds of If. Philip K. Dick a fost recompensat cu Premiul Hugo în 1963 pentru romanul Omul din castelul înalt, Premiul John W. Campbell Memorial în 1975 pentru Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, Premiul British SF în 1979 pentru Substanța M și Premiul Kurd Laßwitz (Germania) în 1985 pentru Valis.
De doi ani, Marilyn Mason era ca și protejata lui. Oricum, voia să devină cântăreață – să fie faimoasă, bogată, adulată, exact ca el. Într-una din zile se plimba prin studioul unde aveau loc repetițiile, și atunci el o remarcase. O față micuță și îngrijorată, cu picioare scurte, fusta ultramini – conform obiceiului său, înregistrase toate amănuntele din prima. O săptămână mai târziu, îi aranjase o audiție la Columbia Records, cu artiștii și roducătorul lor de față.
Se petrecuseră multe în acea săptămână, dar nimic având legătură cu muzica.
Marilyn îi țipă strident în ureche:
– Trebuie să te văd. Altfel, o să mă sinucid și vina va fi numai a ta. Pentru tot restul vieții! În plus, o să-i spun femeii ăleia, Heather Hart, că ne-am culcat împreună tot timpul!
Jason oftă în sinea lui. La naiba, era deja obosit, epuizat de show-ul ăla blestemat în care, timp de o oră, trebuia să zâmbească, să zâmbească și să tot zâmbească… încontinuu.
– Sunt în drum spre Elveția, unde am să-mi petrec restul nopții, anunță el pe un ton ferm, ca și cum ar fi vorbit cu un copil isteric.
De obicei, când Marilyn era într-una dintre stările sale cvasiparanoice, în care lansa încontinuu acuzații, chestia ținea. Dar nu și acum, evident.
– O să-ți ia doar cinci minute să ajungi până aici, cu Rolls-ul ăla al tău de un milion de dolari, îi răcni în ureche Marilyn. Vreau să vorbesc cu tine doar cinci secunde.
Am ceva foarte important să-ți spun…
Probabil e gravidă, își spuse Jason. Cine știe când, intenționat – sau poate neintenționat – uitase să-și ia pilula.
– Ce poți să-mi spui în cinci secunde, pe care să nu-l știu deja? rosti el tăios. Spune-mi acum!
– Vreau să fii aici, cu mine! exclamă ea, cu obișnuita-i lipsă de respect. Trebuie să vii. Nu te-am mai văzut de șase luni și de-atunci m-am gândit foarte mult la relația noastră. Dar, mai ales, la acea ultimă audiție…
– Bine, mormăi el, simțindu-se plin de resentimente și de amărăciune.
Asta primea dacă încercase să-i ofere unui antitalent o carieră! Așeză în grabă telefonul în furcă și se întoarse spre Heather.
– Mă bucur că n-ai dat niciodată peste ea. E o adevărată…
– Aiurea! N-am „dat niciodată“ peste ea pentru că ai avut grijă ca asta să nu se întâmple!
– Oricum, zise el, luând o curbă la dreapta cu aeromobilul, n-am făcut decât să-i aranjez una sau două audiții, iar ea le-a ratat pe amândouă. Așa că acum, ca să-și păstreze respectul de sine, trebuie să mă învinovățească pe mine că aș fi cumva implicat în propriul său eșec. Pricepi cum vine…
– Are țâțe mișto? întrebă brusc Heather.
– La drept vorbind, da. Zâmbi răutăcios și Heather izbucni în râs.
Doar îmi știi slăbiciunea, continuă el. Dar îți garantez că m-am ținut de partea mea de învoială! I-am obținut audiția… de fapt, două audiții. Ultima a fost acum șase luni și de-atunci știu precis că tot tună și fulgeră în privința rezultatului. Mă întreb ce-o vrea să-mi spună…
Cuplă modulul de control în poziția de curs automat spre clădirea în care se afla apartamentul lui Marilyn, cu zona sa de aterizare nu prea mare, dar bine concepută.
– Probabil că e îndrăgostită de tine, îi spuse Heather în vreme ce el cobora trenul de aterizare și așeza aeromobilul pe sol.
– La fel ca alte patruzeci de milioane, replică glumeț Jason.
Heather se așeză confortabil pe locul pilotului în aeromobil și anunță:
– Nu sta prea mult. Altfel plec de una singură!
– Și mă lași cu Marilyn pe cap?
Râseră amândoi.
– Am să mă întorc, anunță el și traversă acoperișul pentru a găsi ascensorul. Apăsă pe buton.
Când intră în apartamentul lui Marilyn, văzu din prima clipă că aceasta își ieșise din minți. Fața îi era crâmpoțită și strâmbă; trupul – atât de chircit asupra lui însuși, încât ai fi zis că încearcă să se autodigere. Iar ochii… Foarte puține lucruri legate de femei, în vreun fel sau altul, puteau să-l facă să se simtă neliniștit, dar acesta reuși pe deplin. Ochii ei, complet rotunzi, îl priveau sfredelitor, în vreme ce stătea tăcută dinaintea lui, cu brațele încrucișate, dură și rigidă ca o bucată de metal.
– Vorbește, poftim! zise Jason încercând să preia avantajul situației. Te ascult!
De obicei – de fapt, de fiecare dată –, când venea vorba despre o femeie, reușea să controleze situația. Era specialitatea lui. Acum însă, nu prea se simțea în largul său.
Căci Marilyn continua să nu spună nimic. Fața ei, sub urmele de machiaj, avea o paloare de mort – un cadavru ambulant.
– Mai vrei încă o audiție? întrebă el. Asta vrei?
Marilyn scutură din cap, în semn de negare.
– Bine, spune-mi atunci despre ce e vorba, rosti el obosit și încurcat.
Totuși, nu lăsă să i se vadă asta în voce. Era mult prea șiret, mult prea experimentat, ca să-i dea voie să-i surprindă nesiguranța. Într-o confruntare cu o femeie, aproape nouăzeci la sută e cacealma. De ambele părți. Contează nu ce faci, ci cum faci.
– Am ceva pentru tine…
Marilyn se răsuci pe călcâie, dispărând în bucătărie. Cu pași mari, el o urmă.
– Dacă încă îmi reproșezi fiascoul celor două…, începu să spună.
Mary îl întrerupse.
– Poftim! zise ea, întorcându-se. Luă din chiuvetă un sac de plastic și rămase o clipă nemișcată, cu fața la fel de palidă, cu trupul rigid, cu ochii ieșiți din orbite și privirea fixă. Apoi deschise sacul, își roti brațul ca pe-o morișcă și zvârli ceea ce se afla înăuntru în direcția lui.
Totul se întâmplă foarte repede. Jason se dădu înapoi din instinct, dar o făcu prea târziu și prea lent. Creatura extraterestră asemănătoare unui burete adeziv, pe numele său Callisto, își înfipse imediat în pieptul lui cele cincizeci de tuburi destinate hrănirii, afundându-le adânc în carne.
Jason se năpusti imediat asupra dulapurilor suspendate din bucătărie, deschise ușile la întâmplare și înșfăcă o sticlă de whisky pe jumătate plină. Îi deschise capacul cu mișcări nesigure și-i turnă conținutul peste creatura agățată de pieptul lui. Gândurile îi erau foarte clare, gândirea – extrem de lucidă. Nu intră în panică, se mulțumi să toarne în continuare whisky peste creatură.O clipă, nimic nu se întâmplă. Jason încă se ținea bine și reuși să nu intre în panică. Apoi, creatura începu să se acopere de umflături, să se zbârcească și să cadă fâșii-fâșii, de pe pieptul lui pe podea. În scurt timp, muri.
Simțindu-se foarte slăbit, bărbatul se așeză la masa din bucătărie. Lupta din greu cu
leșinul. Unele dintre tentaculele creaturii încă se aflau în trupul lui, cât se poate de vii.
– Nu-i rău, reuși el să silabisească. Cât pe ce să-mi vii de hac, curva dracului!
– Încă nu, replică Marilyn sec, fără urmă de emoție în glas. Mai ai în corp tuburile de hrănire ale creaturii, știi asta. Uită-te doar cum arăți! Iar o sticlă de whisky nu este de ajuns pentru a le îndepărta. Nimic, de fapt, nu este suficient!
Jason leșină în clipa următoare. Ca prin ceață, zări podeaua în verde și cenușiu apropiindu-se vertiginos de fața lui, apoi totul se transformă într-un gol total. Un vid în care nici măcar el nu mai era prezent.
Fragment din romanul Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, de Philip K. Dick în curs de apariție la Editura Nemira.