Euro continua sa se joace cu nervii lumii. Spre deosebire de ianuarie, cand dolarul a avut si zile ceva mai bune, inregistrand cote de 1,2373 sau de 1,2384, in februarie moneda americana a suferit caderi spectaculoase. Marti, bunaoara, minima zilei a fost de 1,2756. Dar cota minima, inregistrata dimineata, n-a fost decat un reflex al zilei de luni, cand media nu atinsese inca 1,2750. Peste zi, insa, euro a urcat dincolo de 1,2830. In medie. Maxima zilei: 1,2878.
Pana si Banca Centrala Europeana a iesit din tacere in fata noilor cotatii. Zilele trecute, pentru prima oara, si-a exprimat temerile in legatura cu cresterea cursului euro.
De ce-ar fi ingrijorata o banca centrala a carei moneda urca? Motive sunt destule. Dar raspunsul cel mai bun il gasim in istorie. Si daca euro n-are istorie, in schimb dolarul are. O istorie dominata de furtuni. Sa mai intoarcem o pagina.
… Pacat ca timpul n-a avut rabdare, ar fi putut sa spuna Nick Leeson, agentul din Singapore al Bancii Barings. Vi-l mai amintiti? Tanarul care a intrat in manualele de prudenta bancara, dupa imprudenta de a paria totul pe o carte, profitand de prea marea libertate de miscare ce-i fusese acordata de centrala din Londra. Aventura lui a facut o gaura de 1,3 miliarde de dolari si s-a soldat cu falimentarea venerabilei banci britanice, salvata in ultima clipa de ING Bank, care a preluat-o cu datorii cu tot contra unei lire sterline.
Leeson pariase pe yen, dupa ce moneda japoneza ii rezistase bine undei de soc induse pe pietele financiare de cutremurul de la Kobe. Totusi, pe neasteptate, au intervenit unele oscilatii nefericite. Contractele derivative angajate de tanarul dealer de 27 de ani pe piata futures au ajuns la termen inainte ca yenul sa tasneasca intr-o singura directie: in sus. Asta l-a terminat.
De fapt, lovitura de gratie i-a dat-o Bursa din Tokyo, unde indicele Nikkei 225 scazuse cu 15% din ianuarie pana la sfarsitul lui februarie 1995. Dar, ironie a soartei, yenul a inceput urcusul in clipa in care lui Leeson i se puneau catusele. Si de atunci, din primele zile de martie ’95, a tot urcat o vreme. In fata unei monede care se intarea, economia japoneza a avut reactii contradictorii.
Importatorii japonezi considerau ca venise vremea lor. Cumparate cu un yen tare, marfurile straine s-au ieftinit. Calatoriile peste hotare, la moda in Japonia, s-au intetit si ele. Japonezii au perseverat in a-si face cumparaturile de la cele mai luxoase magazine din America sau din Europa, unde nu oricarui localnic ii dadea mana sa intre.
Exportatorii japonezi, in schimb, au facut febra si intreaga economie tremura. Un important om de afaceri nipon imi spunea, in biroul domniei-sale de la Camera de Comert si Industrie din Osaka, unde indeplinea un mandat de director al Diviziei Internationale, ca pe pietele externe marfurile japoneze deveneau tot mai putin competitive pe masura ce yenul crestea. “Ideal pentru noi, a precizat magnatul, ar fi un dolar de 120 de yeni. Si iata ca ajunsesem sa operam cu un dolar de 80 de yeni. Eram la pamant”.
De retinut ca in timpul crizei din Sistemul Mecanismelor Europene de Schimb, din septembrie 1992, un dolar se schimba contra 125 de yeni. Exportatorul japonez, care-si vindea marfa in strainatate si aducea in tara un dolar, primea pentru el 125 de yeni. Iata insa ca, in primavara lui ’95, schimba dolarul cu numai 80 de yeni. Pierzand 45 de yeni la fiecare dolar. Si era nevoit sa faca acest schimb, pentru ca salariile, impozitele, energia, marfurile de pe piata interna le platea in moneda japoneza.
Atunci, in ’95, diriguitorii finantelor japoneze au adoptat o prima masura pentru oprirea yenului din cursa. Au scazut rata dobanzilor si au precizat: pentru a incuraja investitiile interne. Fara indoiala insa ca decizia avea si o fata ascunsa. Speranta ca o dobanda mai mica la yen sa-i determine pe speculantii de pe pietele de capital si de pe pietele valutare sa-si indrepte privirile spre dolar, provocand un salt al monedei americane. Solutia japoneza venea dupa numai o saptamana de la o decizie similara adoptata de Bundesbank, in jocul marca – dolar, dar care a produs efecte numai pe termen foarte scurt. Dolarul a avut o usoara tendinta de crestere, dar apoi a revenit repede in pozitia initiala.
Dar cadea dolarul? Inca de la inceputul lui ’95, monedei americane i se plangea de mila pe toate pietele financiare internationale. Erau fortate diferite comparatii, cea mai des folosita fiind “scufundarea dolarului”. Cand yenul oscila, s-a spus ca dolarul a scos capul la suprafata apei. Iar dupa ce moneda japoneza a inceput sa urce, n-au fost putine vocile care au afimat ca dolarul s-a scufundat de tot.
Analistii americani s-au amuzat. Fiindca ori erau confundate dorintele cu realitatea, ori nu era inteleasa bine realitatea. De altfel, un barometru semnificativ s-a dovedit a fi piata interna, unde inflatia stationa iar bursele de valori si de marfuri mergeau bine. Un indicator demn de luat in seama era si confidenta: increderea consumatorilor americani in economia tarii lor.
Daca bursele nu dadeau nici un fel de alarma iar preturile interne n-au urcat, daca increderea consumatorilor crestea, cum putea fi explicata caderea dolarului? Concluzia era fara echivoc: nu dolarul cadea, ci alte monede urcau. Indeosebi yenul, provocandu-le dureri de cap exportatorilor japonezi.
Lectia merita sa fie memorata. Ne va ajuta in analiza cursei euro-dolar in anul de gratie 2004.