Dupa ce, in urma cu o saptamana, euro ameninta sa impinga dolarul pe o panta periculoasa, dincolo de pragul psihologic de 1,3000, cursa celor doua valute si-a schimbat directia. La 1,2950-1,2960, unde urcase pretul monedei unice europene, masurate in dolari, euro si-a pierdut suflul. A urmat mai intai o reducere de viteza, apoi o coborare treptata. Marti, cursul euro oscila in jurul valorilor de 1,2585 – 1,2600 dolari.
A inceput ofensiva monedei americane? Nu cred. Mai degraba asistam in continuare la mersul pe sarma al celor doua monede. Analistii de pe pietele internationale sunt in fata unei dileme: va mai avea euro o tentativa de a depasi cota de 1,3000 sau si-a epuizat deja resursele de a mai forta o alta ascensiune? Interesant este ca pariurile mizeaza pe ambele variante. Asa stand lucrurile, vom continua sa cautam raspunsuri in trecutul tumultos al dolarului. Plecand de la ideea ca istoria se repeta. Chiar daca numai in spirala.
In august 1971, presedintele american Richard Nixon a aruncat bomba. Anuntul ca Rezervele Federale (banca centrala americana) nu mai asigura convertibilitatea dolarului in aur a fost considerat, pe pietele financiare, o declaratie de rupere a Acordului de la Bretton Woods. Spiritul ce a dominat momentul constituirii FMI si Bancii Mondiale, la sfasitul razboiului, isi epuizase filonul. Cursul fix, imbratisat la Bretton Woods, isi incheia cariera. In noile conditii, moneda americana s-a dovedit a fi o complicata problema pentru toate celelalte state ale lumii, mari sau mici.
De retinut ca in 1971, dupa suprimarea convertibilitatii dolarului in aur, monedele statelor dezvoltate au parasit fixismul traditional si s-au avantat pe panta cursurilor flotante. A fost o constrangere dureroasa. Fiindca nimeni nu a renuntat de bunavoie la patul caldut oferit de cursurile fixe. Flotarea monedelor era unica sansa de aparare in momentul in care deficitele persistente ale balantelor de plati au inceput sa provoace perturbari in economie.
Viata la inaltimea cursurilor flotante s-a dovedit a fi grea. Chiar intre tarile cu economii dezvoltate au intervenit, de multe ori, evolutii divergente. Mai ales in domenii fundamentale, cum sunt preturile, costurile si balantele comerciale. Motiv pentru care marjele de fluctuatii intre diferite valute s-au distantat tot mai mult. Renascuse raiul speculantilor.
Incercarile de a para agravarea decalajelor monetare n-au intarziat. Visand la Uniunea Europeana de astazi, “Piata Comuna” a nascocit “sarpele valutar”. Disciplina lui impunea reguli stricte privind inflatia, masa monetara si cheltuielile publice. “Sarpele”, cu marje mici de flotare monetara, mai intai de 1,5% si apoi de 1,2%, a constituit o experienta ratata. Si, prin urmare, abandonata.
I-a urmat Mecanismul European al Schimburilor, care a supravietuit multor incercari grele. Dar numai in conditiile in care marjele maximale de fluctuatie, stabilite initial la +/- 2%, au urcat la +/- 15%, dupa furtuna monetara europeana din toamna anului 1992, cand lira britanica si lira italiana au sarit din “tunel” pentru ca nu au reusit sa faca fata exigentelor unui sistem in care flotarea monetara se derula cu frana de mana trasa.
In anii ’80, dolarii constituiau deja peste doua treimi din rezervele valutare internationale. Dupa 1989, in fostele tari comuniste foamea de dolari a dobandise proportii uriase. Laureatul Nobel Milton Fridman a rostit o fraza ce a socat toate pietele financiare si i-a facut pe analisti sa fie mai atenti in descifrarea realitatilor monetare. El a spus: “Dolarul reprezinta cu certitudine o deviza foarte puternica”. Desi a folosit alte cuvinte, intr-o rostire eleganta, n-a facut altceva decat sa repete provocarea lui Connaly, ministrul american de Finante din anii ’70, aruncata partenerilor SUA: “Dolarul este moneda noastra si problema voastra”.
Dolarul obtinuse rolul de arbitru international. El conducea jocurile pretutindeni: si in Europa, si in Asia, si in America Latina. De cate ori cadea dolarul, Japonia, Germania si alte puteri economice ameteau. Si orice incercari de a le scoate din picaj se dovedeau zadarnice daca SUA nu le sprijineau.
Terenul de confruntare intre monede era piata valutara. Dar in spatele confruntarilor monetare se afla o alta piata, uriasa: cea a schimbarilor internationale de marfuri. Comertul international, asadar, cu nesfarsitele lui razboaie.
La inceputul anilor ’90, Banca Mondiala considera ca principala sursa de crestere in perspectiva secolului XXI va fi comertul international. Prognoza suna limpede: daca barierele comerciale vor fi indepartate – si probabil ca acest lucru se va intampla, ca urmare a efectelor benefice ale Rundei Uruguay – , in deceniul viitor (deceniul actual, prin urmare) comertul va inregistra o crestere anuala fara precedent.
Fara indoiala ca i se netezea terenul globalizarii economice. Si, in mod deosebit, electronizarii pietelor financiare. Lumea era intr-adevar in schimbare profunda: intr-o clipa, mari sume de bani puteau deja sa fie transferate de pe un continent pe altul printr-o simpla apasare pe clapele unui calculator.
Drumul nu se arata insa lin. Concurenta, era limpede, avea sa fie tot mai dura. Se anuntau mari batalii pentru cucerirea de noi piete, pentru intaietate pe pietele cucerite si pentru atragere de investitori. Tn acelasi timp, razboaiele comerciale intre marile puteri economice aveau sa se amplifice. In fata unei atari perspective, indeosebi de teama concurentei neloiale, Fondului Monetar International incerca sa-si asume rolul de “arbitru international”. Asta se intampla la jumatatea deceniului trecut.