Prozator portughez nascut in 1927, Vitorio Kali a fost unul dintre capii revolutionari ai loviturii militare din Angola din 1962, contra regimului lui Salazar. Prieten al presedintelui Agostinho Neto, a devenit consilier al acestuia pentru probleme legate de Portugalia. Autor al mai multor lucrari de fictiune si al unor eseuri filosofice, una dintre figurile de marca ale literaturii portugheze contemporane, Kali a fost primul laureat al Premiului pentru Literatura Circulo de Leitores (1980), cu romanul Janika. Cutremurul, in curs de aparitie la editura clujeana Dacia, este un roman prin care cititorul patrunde in zona experientelor parapsihologice. Pornind de la un eveniment real, cutremurul care a distrus Lisabona in urma cu mai bine de doua secole, autorul construieste o naratiune fantastica despre un viitor cutremur imaginar ce va avea loc tot la Lisabona, si are drept fundament teoria conform careia toate fiintele vii se nasc din propriile lor negative, care salasluiesc in adancurile Pamantului. Pentru a “explica” mecanismul producerii insolitului cataclism, scriitorul proiecteaza un fabulos univers subteran, la descrierea caruia “contribuie” autori inventati, precum Cecil Theodor sau Justin Steinhardt, citati/parafrazati copios, intr-un rafinat exercitiu de intertextualitate. Experienta personajului Argivai, relatata in fragmentul care urmeaza, aminteste de coborarile in Infern din mitologia clasica.
Cantul II. Magii
Erau goi si asa i se paru si lui cand ii vazu itindu-se din spatele oglinzii concave de frunze goale, aurii. Aveau trasaturi umane si un chip ca al sau. Si, la prima vedere, isi spunea ca cei trei aratau de aceeasi varsta, daca ar fi fost, asa cum se putea crede, creaturi pamantesti. Argivai ii privi cu candoare si deodata ii trecu prin cap ca ar putea fi membrii vreunei secte pagane din indepartata lui Bavarie… Acele persoane (pentru ca despre persoane era vorba) incercau sa acopere reverberatiile tesaturii cu falfaitul aripilor lor de smoala. El intelese, dupa aceea, ca ceilalti erau foarte speriati, cu ochii mari, inspaimantati, cu mainile crispate pe marginea pietrei arborelui. Mai avusese si inainte impresia ca mii de alti ochi (imponderabili dar prezenti) ii urmarisera pasii. Acum, in fata incarnarii reale a spectrelor, nu mai avea nici un dubiu. Erau oameni. Aveau corpuri, erau frumosi si aveau un cap fara par, o gura cu buze carnoase si niste urechi enorme, ca doua evantaie ce se leganau la cea mai mica miscare. Cate ore trecusera de cand coborase din altarele lui Lux Tanit? Cate zile, dupa numaratoarea terestra? Nici notiunea timpului nu mai era aceeasi, i se parea ca durata lucrurilor incetase de a mai fi relationala tocmai pentru a gravita in jurul propriilor conditii existentiale ale clipei pe care o traia (sau isi imagina ca o presimte), nu-si amintea cu precizie detaliile legate de calatoria lui pana acolo, presupunea ca facuse multe ocoluri si traversase diverse regiuni, fiecare dintre ele deosebita, campii, munti, dealuri, vai, paduri, observa ca unele poteci aveau un sol alunecos ca si cum ar fi fost niste lame de pumnal si ca, sub scoarta Pamantului si a ierburilor, un murmur surd se auzea in departare si, in reversul perceptiei care ii ajungea in minte, avu banuiala imposibila ca ar calca pe spinarea unui furibund animal mitologic. Si mai presupusese existenta, printre perdelele de ceata vigiliente, a unor alte umbre, desprinse de obiectele din care, teoretic, ar fi trebuit sa provina, numai ca acolo umbrele se scurgeau intr-o perioada de impulsuri diferita de conjunctura punctuala a originilor lor, iar aceasta facea ca, daca un obiect aparent unic era prin sine rezultatul numerosilor vectori decurgand din imbricatul joc de energii reconceptuale, umbrele lor corespunzatoare nu puteau fi acesta deoarece, intre timp (si in totalitatea directiilor lor), varsta timpurilor se modificase, iar proiectiile pozitiei sale referitoare la restul urmase noi directii. Si totusi, acolo, in profunzimile cunoasterii, tot timpul se indoise de adevar: el nu era singur si abandonat in acea lume de umbre stralucitoare, in fond stiuse dintotdeauna ca va sosi clipa suprema cand va depasi tiparele incorsetate ale logicii lui si in acel loc (pentru el geometric pana si dincolo de moarte) ar fi fost inutil sa incerce sa inteleaga axiomele mentale care fundamentau categoriile negatiei, ale identitatii, ale substantei, ale cauzalitatii, ale relatiei, ale cantitatii, ale aleatoriului si ale fiintei si ale visului si ale sufletului. Si ale lui Dumnezeu. Si ale absurdului. Si ale solitudinii. Si ale Sfarsitului.
Argivai isi ridica incet bratele si ele imediat coborara in spatele oglinzii concave. Apoi, un cap isi roti din nou privirile, iar dupa cateva clipe aparu un altul. Si inca unul. Ramasera asa, tintuiti, timp indelungat. Capul din mijloc se ridica mai sus si se indeparta, precaut, de celelalte. Si Argivai se gandi ca, poate, acela ar fi dispus la un dialog. Dar ce sa vorbeasca? Si cum sa se inteleaga daca ambii apartineau unor universuri diferite? Celelalte doua capete se ridicara in acelasi timp. Si se alaturara tovarasului lor. Acum, Argivai le putea observa mai bine, cele trei creaturi isi lasasera aripile negre ale tunicii pe stanca arborelui, iar corpurile lor erau gol-golute, asa cum le vazuse prima oara. Pielea lor era inchisa la culoare si parea facuta dintr-o catifea foarte fina, dand impresia unei aure stralucitoare ce te chema sa o atingi. Creatura din mijloc era mai inalta, doar atat. Ba nu. Celelalte aveau sani, bombati si imbietori ca merele paradisului, si acest miraj il facu sa creada ca era vorba de un barbat si de doua femei. Dar imediat ramase uimit cand isi dadu seama ca asemanarea cu fiintele cu trasaturi antropologice de la suprafata terestra se rezuma la acea diferenta, fiindca ei nu aveau sex vizibil si jumatatea inferioara a trunchiului lor nu arata nici un vestigiu natural al functiei respective, era ca si cum toti si-ar fi tras pielea direct peste carne, asa cum facem noi cand ne punem pantalonii. Argivai observa ca si ei il priveau gravi, respectul lor profund era evident, se aplecara inainte si ingenuncheara, desi tineau in continuare capul ridicat si ochii atintiti asupra lui. Atunci, auzira glasul acelei aparitii spunandu-le. Eu am venit de acolo, de sus, pentru a va cunoaste.
In traducerea lui Cecil Theodor exista o referire ciudata fata de semnificatia acestei intalniri. Tiedro Argivai nu-si putea imagina ca, incepand din acel moment, intreaga schema de relatii cu cei trei locuitori din interiorul planetei se inversase si ca el reprezenta acum functia unui dumnezeu venit din inaltimi, intangibile, desigur, pentru bietele creaturi inspaimantate. Si, mai departe, recurgand la critica prin analogie ca la cel mai adecvat instrument, va putea conchide: divinizarea unei Fiinte apare in istoria umanitatii prin aparitia inexplicabila a unei forte intotdeauna mai avansate si transcendente care se consubstantiaza in revelatia unor fapte inca neexplorate si, deci, absolut necunoscute. Si asa se face ca, precum relateaza povestirea in cauza, Argivai ii poate domina cu usurinta pe cei trei emisari din Sabartez… Cum ei nu deschisera gura de inmarmuriti ce erau, Argivai se hotari sa incerce o apropiere pragmatica. Sunt primul om care coboara in adancurile Pamantului. Se opri pentru cateva clipe. Dupa aceea ii invita sa incheie un viitor pact de prietenie. Vin ca sa va cunosc si sa va iubesc. Si sa va povestesc despre tara mea si despre oamenii de acolo. Si ca sa ne imprietenim. Ceilalti erau la fel de tacuti ca la inceput, dar Argivai le vazu o licarire in priviri si i se paru ca aude, totusi, un sunet inexplicabil de indepartat. Si in acel moment clatina din cap. Simtea o frustrare acuta. Dar cum puteau cele trei creaturi sa inteleaga sensul acelei peroratii? Fu din nou cuprins de indoiala de mai inainte. Si acel miracol despre care vorbeste Cecil Theodor se produse, dar intr-un alt plan. Drept pentru care se povesteste. Argivai incepea in mod clar sa perceapa reactia emotiva (deocamdata abstracta, dar de netagaduit) a mentalului lor. Desigur, nu existau vorbe. Dar imediat isi dadu seama ca ele nici nu erau necesare. Gandurile celorlalti se plasmuiau in minte, transpuse deja in expresiile obisnuite, era ca si cum toti ar fi vorbit acelasi limbaj si s-ar fi descoperit in intonatiile asemanatoare ale sentimentelor. Se parea ca ideile lor, dupa ce se depasise bariera initiala a misterului, ele insele se reintalneau intr-o alta dimensiune, in esenta viziunilor lor, in acel centru iradiant care subzista intotdeauna dincolo de intentii si se risipeste imperceptibil in indiciile, simptomele si vestigiile lucrurilor in care judecatile stau inca scufundate in cautarea legitatilor lor, si fiecare ton din fiecare litera subanteleasa nici macar nu si-a vazut locul sau metafizic in ordinea haotica a lumii. In acest mod a cunoscut Argivai virtualitatile fiintelor care ne insotesc in vertijul existentei noastre, un om poate intra in comunicare cu genii si stele, cu spiridusi si flori, cu umbre si rauri, si de la inceputurile Universului a stabilit mii de canale secrete pentru a-i contacta, pentru a-i auzi si a-i chema. Marele cant final a fost intotdeauna rostit in antimateria cuvantului, de partea cealalta a oglinzilor si dincolo de foc. Poate ca ar trebui explicate semnele alchimice ale magilor. Cheile sceptrului de aur al lui Zoroastru, ale lui Ahura Mazda si Manes. Pentagonul, simbolul pitagoreic al Soarelui. Si Arca Aliantei a lui Thule. Domnule, exclamara ei, noi te asteptam. Iar acum te veneram. El observa ca cei trei aveau ochii migdalati si pometii obrajilor proeminenti si niste maini fine ca portelanul. Le spuse. Vin dintr-o tara unde cerul este foarte albastru, iar Soarele straluceste peste munti si oceane, dar unde oamenii, de cand lumea si pamantul, nu s-au inteles niciodata, s-au razboit la nesfarsit, s-au omorat unii pe altii si, cu toate acestea, inalta rugi zeilor lor si asteapta sa-i salveze cineva. In tara mea oamenii au inventat binele si raul, cei care fac binele se vor duce la marele Dumnezeu si vor fi vesnic fericiti, iar cei care fac raul se duc in Iad, unde Satana ii mistuie in flacari si ei sunt obligati sa-si ispaseasca toate pacatele pana la sfarsitul vietii. Cei trei locuitori din Sabartez au lasat sa se inteleaga ca nu au inteles nimic din discurs si cel mai inalt se aventura: domnule, nu stim despre ce vorbesti. Nu stim ce este binele si raul. Nici n-am auzit vreodata numele de dumnezeu si satana.
Argivai ramase tacut, analizand dimensiunea acelei confesiuni spontane. Dumnezeule, bolborosi el. Nu le pot vorbi despre lucruri pe care nu le cunosc. Nici nu trebuie sa le aduc la cunostinta o atare situatie. In orice caz, ii era greu sa admita existenta unor oameni ale caror formule comportamentale ignorau complet sentimentele si notiunile etice atat de importante in lumea lui de origine. Dar cei trei interlocutori insistau, fiind deja obisnuiti cu prezenta lui insolita. Voiau sa stie ce semnificatie aveau cuvintele pe care le auzisera. Iar lui ii fu foarte greu sa le explice adevarul si de-abia acum constata cat de absurd era. Binele, incepu sa le spuna, este atunci cand noi actionam in interesul oamenilor. Dar imediat se opri. Nu. Nu poate fi asta. Daca eu il fur pe un semen de-al meu sau daca ucid in interesul meu, asta nu inseamna ca fac binele. Binele, incepu din nou, inseamna sa facem lucrurile conform cerintelor societatilor in care traim. Se gandi. Nu. Daca eu imi ajut societatea sa fure si sa ucida, tot nu inseamna ca voi face bine. Ceilalti continuau sa stea in genunchi in fata lui, asteptand revelatia vorbelor lui. Si in cele din urma, a trebuit sa-si recunoasca neputinta. Stiu foarte bine ce este binele, insa nu-l pot explica. Si la fel se intampla si cu raul. A face rau inseamna a fura si a ucide. Dar daca eu fur ca sa le dau de mancare copiilor mei, asta inseamna ca fac rau? Si daca omor un nenorocit care sufera ingrozitor, sa fie asta rau? Celalalt sfarsi prin a-l chestiona in legatura cu celelalte cuvinte. Dumnezeu si Diavolul. Iar Argivai ramase perplex vazandu-se in imposibilitatea de a-i defini. Dumnezeu, relua el temator, este cauza a tot ceea ce exista, Pamantul, fiintele, sorii, gandurile, moartea, viata, visele. Cel mai inalt nici nu-l lasa sa ajunga la sfarsit, intrebandu-l imediat. Dar cine l-a facut pe Dumnezeu? Argivai raspunse ca Dumnezeu nu avea inceput. Nici sfarsit. Celalalt intreba din nou. Dar Satana? Nici el nu are inceput si sfarsit? Si, daca este asa, care este deosebirea intre Dumnezeu si el? Argivai voia sa-si expuna argumentele: binele si raul merg intotdeauna impreuna, cand nu exista unul, nici celalalt nu poate exista pentru ca este negatia sa, iar negatia nu poate fi conceputa decat fiind contrara oricarei afirmatii. In concluzie, intelese rapid ca, sub aceasta forma, cea mai buna demonstratie pe care le-ar fi putut-o face era ca, probabil, binele si raul sunt unul si acelasi lucru exprimat prin cuvinte diferite, ori asta nu le-ar fi fost de folos. Cel mai inalt era o entitate curioasa si scrutatoare. Auzise, asadar, vorbindu-se de Dumnezeu si de diavol despre care intelese ca nu erau decat termeni care desemnau lucruri inexistente. El nu-i vazuse niciodata, nici pe unul, nici pe celalalt si cu atat mai putin ar fi putut sti in ce tara locuiau. Acel calator se referea in acelasi mod (cu aceeasi greutate) si la bine si la rau. Si apoi si la moarte, la boli, la razboaie. Iar el voia sa stie de ce anume raspundea fiecare dintre aceste nume. Moartea, spunea Argivai, este atunci cand ne-am indeplinit destinul vietii noastre si ramanem nemiscati, fara macar sa deschidem ochii, reci ca gheata, dupa care putrezim pana la os. Dar in Sabartez oamenii nu mureau in acest mod. Se limitau doar la a nu mai fi vazuti. Boala, continua Argivai, este atunci cand suflul si caldura vanturilor intra in corp si il rod pe dinauntru. Dar acolo nu exista vant. Razboiul, insista Argivai, se face cand multi oameni se afla de-o parte si vor sa-i ucida pe cei care stau de partea opusa ca sa le ia pamanturile. Cel mai inalt, neintelegand, intreba. Si de ce vor ei sa le ia pamanturile? Pentru ca in Sabartez pamantul era al tuturor si nimeni nu-l voia doar pentru sine. Iar luptele, incerca celalalt sa argumenteze, sunt numai impotriva balaurilor. De data aceasta, Argivai fu cel care amuti in urma acelei remarci. Balaurii? intreba. Da, uriasii care ne tin inchisi, nu i-ati vazut, domnule? Ii facu o descriere sumara. Erau soparle cu aripi de fier si gheare ascutite care zburau prin pesteri, se izbeau de ziduri, de pereti si de tavane si zdrobeau si calcinau tot ce atingeau, la drept vorbind, erau singurele fiinte din regat care se napusteau asupra lucrurilor cand vreun locuitor din acel tinut avea de gand sa fuga…
Dialogul purtat de Argivai cu cei trei sabarteni a avut puterea de a provoca o atmosfera de incredere inocenta si de a-i transporta in acea zona de adanca intimitate unde sunt permise confidentele cele mai delicate. Si asa afla ca cel mai inalt se numea Korti, iar cele doua insotitoare Numeia si Dazia. Dar numele nu serveau la desemnarea fiintelor, ci, din contra, functionau numai pentru a le tipiza in conformitate cu organigrame unice metageometrice care le permiteau sa imagineze diversi factori vectoriali cum ar fi provenienta lor (aici nu exista fenomenul de reproducere ca la suprafata Pamantului si fiintele se nasc din stanci prin interceptarea liniilor de concentrare spirituala a progenitorilor lor, dar la nivelul de care sunt legati), locul nasterii (cu indicatia stratificarilor orizontale, verticale, oblice, convergente, obtuze interne si excentrice fata de spatiul teluric unde a fost conceput), ritmul vital (care, asociat rocii din care provine, induce dezvoltarea genetica, armonica sau speculativa, ale fiecareia dintre partile integrante), ocupatiile (desemnate in ceasul destinului prin intermediul unor elemente simbolice codificate virtual predeterminate), evenimentele karmice (fixate in registrele akazice care constituie memoria cosmica a fiecarui individ), gradele de proiectie a mentalului sau (care contine caracterizarea inteligentei algebric analitica, intuitia imaginativa in orizontul comportamentelor reale, pre-viziunea numerica in dialectica discursiva mitica, evantaiul de profiluri emotionale pentru formularea viitoare a stiintelor, artelor si religiilor).
Argivai se uita la acei oameni cu convingerea ca veriga formala si subtila care divide clasificarea taxinomica (directa, neregulata, binara sau circulara) a fiintelor este foarte posibil sa nu treaca de o constructie arbitrara si futila a mintii noastre. Cei trei sabarteni ar putea fi oameni ca noi (cu variabile constitutionale si de adaptabilitate, asadar) sau foarte simplu, forme robotizate (mediatice si subordonate) ale unui mic mare diavol din lume.
Dar, din punctul lor de vedere, oameni preumani sau roboti fosilizati (cum de altfel ne vom putea si noi considera), acest contact s-a realizat, cu siguranta, intr-o ambianta de mare religiozitate. Si faptul ca au ingenuncheat si i-au facut niste gesturi misterioase lui Argivai, transformat acum intr-o aparitie miraculoasa, ne spune Cecil Theodor, inseamna ca, si pentru ei, aparitia nesperata a unei imagini insolite a provocat efectiv un profund sentiment de respect si veneratie. Daca, intr-adevar, un asemenea succes s-ar fi produs cu cateva secole mai tarziu (sau chiar in zilele noastre), nimeni nu ar fi avut vreo indoiala in a anunta minunea: unor trei pastori simpluti (sau ce or fi fost ei) li s-ar fi acordat rarul privilegiu de a fi martorii unei supreme viziuni si, in cazul in care ar fi fost vorba de o societate similara cu a noastra, imediat ar fi fost clasificata dupa numele locului, iar materializarea ar fi obtinut sfanta inregistrare a lucrurilor fabuloase. Sfantul Argivai din Lisabona ar ramane condamnat la expresia machiavelica a celor mai incredibile manifestari populare, in onoarea lui s-ar organiza seminarii pentru cercetarea multiplelor sale predicate, s-ar proceda la montajul sistematizat al cultului imaginii sale, Vaticanul ar considera cu precautie aspectul supranatural al actelor lui (dar va sfarsi prin a renunta la primitivele indoieli si ii va atribui binecuvantarea sfanta si definitiva), pe locul respectiv s-ar ridica un templu frumos dar sobru de adoratie, de asemenea s-ar putea prevedea si crearea unui nou ordin religios cu obiceiuri proprii, prelatii vor realiza o calendarizare adecvata a comemorarilor ciclice, guvernul natiunii va fi dispus sa dea garantii politice inegalabilelor tendinte virtuoase ale poporului portughez, se vor imprima autocolante cu chipul lui Tiedro Argivai imbracat asemeni Sfantului Francisc de Assissi cu o nuia inflorita in mana, dupa cativa ani locul aparitiei s-ar transforma intr-un recipient turistic, parcari, moteluri si pensiuni cu televizor, chioscuri cu suveniruri destinate strainilor, altare in miniatura, lumanari colorate (si altele cu desene ale sfantului si ale ingerilor cu aripi argintii) fete de masa avand in mijloc reprezentarea alegorica a gravului eveniment cu venerabilul, augustul si inviolabilul nume al miracolului, turisti din alte tari (cu autocarul, cu trenul, cu avionul, cu elicopterul, pe jos, schiopatand, taras) vor sosi in graba, insa fara a uita aparatele de fotografiat, se va instala sinistrul comert cu promisiunile, se vor inalta osanale salvatorului, viitorului parinte al binefacerilor (individuale si universale) de care lumea are atata nevoie, sfantului protector pe care Dumnezeu l-a trimis pe Pamant pentru a privi cu mila la turma sa parasita, si toate acestea (si mult, mult mai mult) vor continua sa fie intiparite in analele de istorie a patriei, vor da o semnificatie simbolica destinului sau si vor explica vocatia ecumenica a Atlanticului, a Capului Furtunilor si a Indiilor.
Textul lui Justin Steinhardt continua cu descrierea minutioasa a propagarii acestei vesti (pe care Cecil Theodor ne marturiseste ca a introdus-o, in anumite parti, de vreme ce existau pagini complet ilizibile) si ne vorbeste despre intamplarile petrecute atunci. Korti si cele doua insotitoare ale sale, intorsi in tinuturile lor, relatara imediat ceea ce vazusera (si auzisera si simtisera) oamenilor de acolo. Numerosi sabarteni cunoscura atunci semnificatia tristetii (care li se parea ca vine din adancul sufletului), totusi, altii au dorit sa afle amanunte despre aceasta, cum li s-a parut fenomenul, care erau cuvintele exacte pe care mentalul lor li le transmitea, obiectivul care determinase incursiunea lor in acel tinut atat de indepartat. Cei mai luminati au hotarat ca imediat trebuiau informati kaliii (aceia care atinsesera deja gradul de intelepciune priamica) si asa si facura. Korti, sacerdotul intregului continent, il informa pe Efraim, inalt scrib moriatic, iar acesta il ruga pe Manou. Iar Manou spuse: sa convocam sfatul nostru. Si asa facura. In acea zi, informatia referitoare la Argivai a parcurs toate galeriile, muntii, raurile si lacurile efervescente din tinutul Sabartez. Si ei au aparut. Din interiorul dens al zidurilor, din trunchiurile vascoase ale arborilor si din matca de foc a lacurilor sale. Ocupara in tacere locurile enuntate intr-o mare poiana de pe malul lui Chimarron, raul violaceu care le scalda picioarele. Korti purcese inainte si, in fata acelei marete adunari, ridica bratele cu palmele orientate spre interior. Dupa care se inclina. El este cu noi, Manou. L-am vazut. Si l-am atins. Mi-a spus ca vine din cealalta lume, de acolo, din cer, locuit de fiinte care le omoara pe altele, si unde sunt boli si mizerie, unde exista un dumnezeu la fel cu diavolul si unde binele si raul, moartea si visul, destinul si cuvintele sunt hrana trupului. A trupului, Manou. Si corpul lui este moale ca pulpa fructelor noastre si are apa raurilor in el, dar apa lor nu este violeta si pura, ci rosie si gelatinoasa si deja arsa de razele unui Soare mare care lumineaza o jumatate din Pamant, apoi pe cealalta, si ii face sa moara noaptea in fiecare dintre ele pentru a renaste ziua in cealalta parte, si asa se face ca in tara lor oamenii traiesc treji si dormind in timpuri diferite si fara sa inteleaga de ce.
Manou, pontiful, era acum inconjurat de Efraim si Raiza, preoteasa din tinutul Kufstein. Intreba. Cum a spus ca il cheama? Ne-a spus ca se numeste Tiedro Argivai. Dar a adaugat ca a venit sa ne cunoasca. Si sa ne iubeasca. Celalalt se arata incredul si banuitor. Cum oare sa fie posibil ca o fiinta venita dintr-un alt univers (unde ei se fura si se mint unii pe altii, si se distrug intre ei si vorbesc de crime si inalta rugaciuni divinitatilor si jupoaie animale si le mananca, dupa care organizeaza procesiuni religioase aducand laude creatorului) sa le castige vreodata increderea si stima? Si isi consulta tovarasii din acel soi de tribuna instalata langa Chimarron. Tribuna era o stanca taiata in forma de semiluna, peste care fusesera rasturnate coloane cu striuri elicoidale, in care se oglindeau figurile distorsionate ale membrilor consiliului si care, prin ele, pareau ca se inalta in spatiu. Ii privi pe fiecare in parte. Dupa aceea, apropiindu-se de sfarsitul discursului, spuse. Sa ascultam relatarea kaliilor nostri. Si ce vor hotari cu privire la vizitator va fi lege.
Fragment din romanul Cutremurul de Vitorio Kali, in curs de aparitie la Editura Dacia. Traducere de Anca Milu-Vaidesegan