De catava vreme, poate si sub “amenintarea” anului fatidic 2007, Bucurestiul a devenit un oras aproape normal. Din punct de vedere teatral, cel putin. Turnee si festivaluri – unele dintre ele, foarte ambitioase -, premiere in lant… Un esantion de animatie culturala obisnuita pentru, sa zicem, Paris sau Londra, ba chiar si pentru Praga sau Budapesta, dar rareori intalnita, vai!, pe malurile prafoase ale Dambovitei. In ultimele doua saptamani, publicul a fost fericit, iar oamenii de teatru nu trebuie sa fi avut motive de nemultumire. Sau, totusi…?
Sau, totusi, o adiere perfida de indoiala, de temere ca – cine stie cum, prin absurd – nu (mai) suntem noi chiar cei mai grozavi din lume in materie de teatru, adica de regie, de arta actorului, de scenografie, de dramaturgie, de tehnica scenica si asa mai departe, va fi infiorat obrazurile lipsite de masca ale slujitorilor Thaliei romane pe care i-am vazut in sala la spectacolele venite de pe straine meleaguri? Te pomenesti ca unii actori si vreo doi, poate chiar trei regizori au cazut pe ganduri si si-au zis, privind la scena: “Sigur, noi, ca romani, suntem geniali, da” parca nici baietii astia nu-s de lepadat, ba parca-s destul de bunisori, ai naibii, cand spun textul asa de clar si se misca asa de bine si canta toti pe-aceeasi coarda si fac comedie fara mitocaneala si bancuri fara porcareala si baga si o idee de tristete – si mai aprind si luminile cand si unde trebuie sa le-aprinda!”. Te pomenesti…
Primul – in toate sensurile – dintre oaspetii importanti ai scenelor bucurestene a fost Piccolo Teatro din Milano, cu Arlecchino, sluga la doi stapani de Carlo Goldoni, in regia lui Giorgio Strehler. Pentru oricine are cat de vagi cunostinte “in domeniu”, acest sir de nume proprii desemneaza, fara echivoc, un teritoriu aproape legendar: unul dintre cele mai bune teatre ale continentului, cu spectacolul-fetis al unuia dintre cei mai mari regizori ai lumii. Desigur, persoanele mai in varsta isi amintesc, inca, de o triumfala vizita la Bucuresti, in urma cu vreo patruzeci si cinci de ani, a unui alt Arlechin strehlerian – cu Marcello Moretti -, dupa cum numerosi contemporani mai tin minte, sper, acel superb Insula sclavilor de Marivaux, cu care, in 1995, Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa ne facea partasi la prima nota a cantecului lebedei ce avea sa se stinga in dimineata Craciunului 1997, dar pentru multi dintre tinerii mergatori la teatru turneul de acum a insemnat cel dintai contact viu cu arta lui Strehler. A artistului care infiinta, in 1947, la Milano, un “teatru de arta pentru toti” (Piccolo), a artistului care, cum chiar el a spus, avea in comun cu Goldoni “dragostea pentru aceasta micuta masinarie de hartie, atat de complexa si de fragila, (…) pe care incercam sa n-o distrugem, ci s-o facem sa zboare cat mai sus (…), cu bataia inimilor noastre”. Dragostea pentru teatru pare, intr-adevar, sa fie cheia potrivita pentru descifrarea spectacolului pe care Strehler l-a reluat, refacandu-l, modificandu-l, re-nascandu-l,
de circa sase ori: dragostea pentru commedia dell”arte, acea speci(alitat)e scenica strict italieneasca, pe care venetianul emigrat la Paris, in 1761, la 54 de ani, Carlo Goldoni incercase zadarnic sa o reformeze, si dragostea pentru realismul goldonian, cu hazul, luciditatea si cruzimea sa, dragostea pentru teatrul de opera (pe care regizorul l-a practicat adesea si pe care il persifleaza, aici, cu tandrete calda) si dragostea pentru teatrul modern, cu distantarile sale mai mult sau mai putin brechtiene (Strehler fiind si un subtil cititor scenic al dramaturgiei lui Brecht). Un adevarat compendiu de istorie a teatrului peninsular – dar si european – se desfasoara, in filigran, sub peripetiile comic-dezolante ale servitorului Arlecchino, angajat, fara ca nimeni sa-si dea seama, de doi “patroni” diferiti, care, pe deasupra, se afla incognito la Venetia si care, pe deasupra, sunt o pereche despartita de cruzimea soartei, unul dintre stapani fiind, de fapt, o stapana s.a.m.d., s.a.m.d. Pe micuta scena construita peste scena “normala” si “dotata” de faimosul scenograf Ezio Frigerio doar cu niste cortinete pictate, actorii milanezi, costumati de Franca Squarciapino cu o rara eleganta si acuratete istorica, izbutesc sa anime, in mod aproape misterios, si marea Istorie despre care vorbeam, si mica istorioara (mult mai complicata decat in rezumatul meu) a slugii vesnic flamande, insa mereu vesele si nepasatoare. Cu atat mai misterios cu cat unii dintre ei poarta masti (“accesoriile” obligatorii in commedia dell”arte), de sub care, la final, se ivesc chipuri surprinzator de tinere – surprinzator, pentru ca interpretii (ce pacat ca nu am loc sa le dau tuturor numele!) sunt, de la primul la ultimul, perfect antrenati, alcatuind, impreuna, un mecanism de precizie cum scena romaneasca nu a mai vazut de mult. In frunte este, bineinteles, Arlecchino: nu doar uluitorul Ferruccio Soleri, care, la 75 de ani, va implini curand patru decenii de cand joaca rolul, ci si Enrico Bonavera, urmasul sau si titularul uneia dintre cele cinci reprezentatii bucurestene. Recunosc, imi lipsesc cuvintele pentru a “analiza” performanta actoriceasca – a protagonistului si a intregii trupe. Asa ca ma opresc aici, intorcandu-ma la cuvantul-cheie pe care nu doar regizorul a stiut sa-l foloseasca pentru a “deschide” textul si inima spectatorilor, dar pe care si cronicarul trebuie sa-l foloseasca, intotdeauna, pentru a privi spre scena si, uneori, pentru a scrie despre ea: dragoste.