Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.
– Mai există la Nichita Stănescu un mod de a se opune tradiției și anume acceptând-o cu o fervoare fără precedent, ducând-o până la ultimele consecințe.
– Cred că ai dreptate. Mă gândesc, de exemplu, la faptul că prin tradiție poezia presupune o finețe a observației, un realism care s-ar putea numi un realism princiar. “Ruptă de mișcări de valuri ca de bulgări de lumină”… “Tâmpla-i bate liniștită ca o umbră viorie”… “Cir-li-lai, cir-li-lai, ca-n copaie când te lai”… “E-atâta liniște în jur că-mi pare c-aud lovindu-se de geamuri razele de lună”… În asemenea imagini-performanță au fixat poeții dinaintea lui Nichita Stănescu semnale aproape insesizabile și, în orice caz, greu definibile ale lumii înconjurătoare. Nichita Stănescu intră în competiție impetuos și, în această privință, bate toate recordurile, atingând o incredibilă acuitate a senzațiilor. Face o adevărată risipă de finețuri. Și asupra cititorului acest exces are un efect ciudat: se simte ca în Eldorado, unde aurul, obținut în alte părți cu greu, ca un neprețuit trofeu, poate fi văzut peste tot, sub formă de pietriș și lespezi. Aproape nu există poezie de Nichita Stănescu în care să nu apară această luxurianță: “O dungă roșie-n zări se iscase și plopii, trezindu-se brusc, dinadins cu umbrele lor melodioase umerii încă dormind, mi i-au atins”… “Din punctul de vedere-al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare”… “Mâinile mele sunt îndrăgostite, vai gura mea iubește, și iată, m-am trezit că lucrurile sunt atât de aproape de mine, încât abia pot merge printre ele fără să mă rănesc”… “Pe câmpu-nghețat caii mureau, câte unul, în picioare, cu ochii deschiși, de piatră. Vântul îi răsturna pe rând, câte unul, bubuiau pe rând, câte unul, ca pe-o nesfârșită tobă de piatră”. O acuitate extraordinară apare în reprezentarea intimității, care întotdeauna i-a preocupat pe poeți, fiind, poate, esența însăși a lirismului. Nichita Stănescu vorbește de îndrăgostitul care îmbrățișează cu coastele și de dorul care i se face sângelui de inimă. Sedus de ideea de performanță, el nu ține seama de riscul unei înțelegeri naturaliste a imaginilor anatomice și siguranța sa îl determină pe cititor – dacă are destulă elasticitate – să accepte perspectiva pur poetică. Practicarea poeziei ca ars combinatoria (îndeosebi de către avangardă) este, la fel, dusă până la o fază paroxistică. Nici o minte, oricât de inventivă, nu poate să nu se recunoască învinsă atunci când poetul apare însoțit de “turma sa de lei străvezii”, când descrie un lanț vertical de soldați atârnat de un nor (“Eu mă las s-alunec pe șirul lor/ ca pe-o frânghie,/ și-alunecând, cataramele/ centurilor lor, îmi zgârie fața.”) sau când reformează o sintagmă milenară: “foaie verde de albastru”.
– Și totuși nu înțeleg care este “soluția” găsită de Nichita Stănescu…
– Supusă unei agitații neobișnuite, prin evitarea fulgerătoare a oricărui traseu liric prestabilit, și unei temperaturi înalte, prin permanenta tendință spre “maximum”, materia poetică se transformă de la un moment dat în altceva, așa cum se transformă materia obișnuită în plasmă la o presiune imensă sau la o temperatură de zeci de milioane de grade. “Limba poezească” a lui Nichita Stănescu iese din acest accelerator de particule pe care îl reprezintă confruntarea cu tradiția într-o stare de febră intelectuală fără termen de comparație. Evitarea-parodierea stilurilor poetice de până la el și, în același timp, asumarea capricioasă a acestor stiluri dintr-o dorință de competiție care se stinge repede prin prea ușoara acumulare de victorii generează, în cele din urmă, un limbaj poetic cu totul diferit de cele precedente și, totodată, un limbaj poetic care reprezintă o sinteză a celor precedente. Vorbeam de locuitorul dintr-un mare oraș care știe să se strecoare cu abilitate prin mulțime, fără să atingă pe nimeni. Să ni-l închipuim acum pe același locuitor nu urmând o ingenioasă traiectorie labirintică, ci, pur și simplu, ridicându-se la un moment dat de pe pământ și plutind deasupra aglomerației. După acumularea de numeroase experiențe poetice în cultura noastră, Nichita Stănescu este cel care a mutat dintr-odată totul în alt plan. A trecut pe o nouă buclă a spiralei.
– Și ce se întâmplă aici?
-La acest nivel, o libertate amețitoare, ca într-o epocă de pionierat, i se deschide în față. Cuvintele trec cu ușurință de la o categorie gramaticală la alta: “N-ai să vii și n-ai să morți/ N-ai să șapte între sorți/ N-ai să iarnă primăvară/ N-ai să doamnă, domnișoară”; “Astăzi eu mă mut din «sunt». Ce poveste/ Este/ a fost mâncat de către nu este.” Apar cuvinte inexistente în dicționare: “Noi nu vrem să fim geniali,/ noi vrem să fim trimbulinzi”. Lumea – cum visa G. Călinescu – se transformă într-un “joc de mari curcubeie”. Conturul trupului omenesc, considerat atâta vreme un tabu, se desface din el însuși, ca un emițător de forme schimbătoare: “Scoate-mi pielea de pe mine/ poate vrei o amforă,/ poate vrei să bei dulbine/ Doamnă verde Camforă.// Poate că le este sete/ ale dumneavoastror plete,/ poate că vă sunt uscate/ paișpele cel de carate”.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com